Am fost...

Am fost rădăcină în pământul acesta străbun și dulce la gust. Am fost adevăr pe care cei dintâi l-au frământat în palmele lor, fără de care le era imposibil să trăiască. Am fost atinsă de pașii luptătorilor ce-și apărau zestrea de verde-albastru și cu ei am rupt zăgazul apei vii, să nu mai curgă în alt sens decât al nostru. Pe degetele mele am înfășurat iubirea până la capăt, de aceea nu mă pot preface iar în lut. Uneori am fost gând rar și încet, alteori am luat culoarea tăcerii, dar nimic din tremurul ploilor nu a lăsat buruienile să mă învingă vreodată. Am răsărit de acolo de unde am respirat întâi, am deschis ochii dând frunze la o parte și am rostit cuvinte la prima lună plină, căci ritualul cerea să înfăptuiesc doar eu asta. Nu am șovăit atunci când focul s-a lăsat aprins de tatăl meu, în poiana în care zăpada nu se așeza niciodată, acolo unde seva de lumină a ierbii curgea în valuri și unde doar spiritele pure puteau călca. Pe buzele mele descântecul se aduna să fie spus, părul meu lung înflorea albăstrele și flori de colț, iar făpturi strălucitoare prin sângele cărora credința  curgea așteptau binecuvântarea înconjurând altarul. Am fost sărut pe gura firelor de iarbă, am fost și vis pe albastră geană de pădure, am fost o lacrimă în ochii Vraciului Alb, am fost îndoiala din abisul ce voia să crească. Am fost scânteia dinlăuntru, am fost durerea vântului când aripile i-au fost tăiate, am fost trezire și am fost marea în care cerul și-a scuturat stelele. Dar cel mai des am fost eu însămi cântând la harpa sufletului tău...

De ce eu...

În șoaptele lui albe, stridente și nebune, vântul a găsit de cuviință să mă adoarmă gândind că poate astfel voi înțelege de ce eu. Rugăciunea mea a ajuns Acasă înainte-mi și când am atins pragul porții am simțit dulcea căldură a mângâierii. Nu m-a certat că am uitat să cred în mine, nu a rostit cuvinte grele pentru că am ales să mă trec cu vederea. Niciodată nu voi uita blândețea sa încărcată cu iubire. ”Ce-ar fi să te ridici tu suflet bun al meu! Ce-ar fi să înveți că oameni nu sunt decât puțini aici! Ce-ar fi să-ți lași sufletul în pace și să nu-l mai întristezi degeaba! Privește cerul, e oglinda ta! De ești prea tristă plânge odată cu tine! De ești fericită îți răspunde la zâmbet. Știu, ai să spui că acum ninge și că vine gerul, dar cum altfel ai vrea să se curețe calea pe care cei care îmi sunt dragi pot merge!  Privește dincolo de haina trupului și vei vedea cum erai înainte de a alege să vii! Îți vei vedea strălucirea din prima clipă când ai venit pe cer. Culoarea ta e caldă, culoarea ta e vie și nimeni nu ți-o poate șterge. Nici măcar tu nu ai această putere, ceea ce cred că e bine. La câtă tristețe ai adunat de când ai căzut pe pământ te-ai fi șters-o. Te cunosc bine, te sacrifici până la ultima suflare și nu voi înțelege de ce nu te accepți așa cum ești? Ești lumină limpede, ești fiica unui mare spirit ce din apa lui ți-a dat să guști ca să cunoști. Să mă cunoști. Cum poți să lași povara să-ți atârne încă? Ai pășit atât de bine până acum încât doare oprirea. Ai fost sprijin și ești, deci fruntea sus! Eu sunt aici, acum și tu ești aici și acum cum am decis atunci. Dacă nu ai luat prea multe asupră-ți nu aș fi ales să te chem, dar e prea mult. Am ales să-ți spun ajunge. Fii albă așa cum te-am trimis! E calea ta și a nimănui altcuiva. Vindecă-i, dar nu mai înainte de a te vindeca pe tine! Tu ești pasul tău dintâi. Ia căldura mâinilor mele, ia blândețea ochilor mei, ia dulceața glasului meu și fii cea care mi-ai promis că vei fi! A început să cadă zăpada peste pământ, au început plecările și vor fi atât de dese și de rapide. Fii pregătită pentru ultima luptă și rămâi trează pentru viața ce vine! Privește-te în oglindă și nu uită că e de ajuns să zâmbești ca să fie senin cerul! Văd că nu mai cunoști frica și mă bucur! Simt că înțelegi și sunt mulțumit! Ai primit vestea o dată cu argintul din degetul ce arată spre lumină și sărutul tău a adus bucurie celor patru tărâmuri pe care pașii tăi le-au atins. Ai adunat nisipuri pline de înțelepciune și ce e de știut ai aflat! Să zbori înălțându-te am văzut că poți! Nimic nu te mai poate opri de acum. Ce ai de împlinit doar tu poți împlini! Te-ai schimbat la chip, așa e bine, așa e necesar! E simplu! Fii tu așa cum ai mai fost!”
Când am atins din nou pământul eram atât de sus încât nu am recunoscut mai nimic. Dar era simplu și am înțeles. Un gând alb mi-era prins ca semn de mână și blânda sa atingere a readus zâmbetul pe chipul meu. Știam în sfârșit de ce eu...

Cetatea Albă

Mă întorc în Cetatea Albă. E rândul meu, în sfârșit. Pașii mei sunt semne sacre, izvor de putere. În calea mea crengile copacilor mă recunosc și mă îmbrățișează. Iarba moale nu se potrivește cu abisul de dincolo de ea. Urc, fără încetare. Știu că trebuie să ajung la Piatra Roșie a cetății trădate pentru un pumn de argint. Gândurile-mi de durere și ură cresc în intensitate, dar a  trecut vremea când mă lăsam purtată pe aripile lor. Nu se mai pot juca deloc cu mine și știu ele asta prea bine. Ura și iubirea sunt căi incompatibile. Am ales demult de partea cui sunt și știu că străduința de a goni un gând care nu-mi dă pace nu e tocmai potrivită misiunii mele. Îl las să treacă fără să-l opresc. Dacă aș începe să merg pe firul lui s-ar întoarce la mine mai puternic, cotropindu-mă. Așa că în drumul meu spre locul unde trebuie să ajung las gândurile să treacă dincolo de mine, prin mine.
Sabia primită în dar demult strălucește în mâna mea și nimeni nu va mai fi sclav al propriilor gânduri căci voi tăia tot ce ei au țesut ca să subjuge. Sclavia minții este cumplită și ca Fată Albă, preoteasă a Lupilor Albi, am misiune să ridic pietrele cetății din nou. Oricum, doar Lupii Albi le pot ridica la loc, doar lor acestea le dau ascultare. Din 11 sanctuare, numai două au rămas întregi. Ascunse au fost de pădurea care a găsit de cuviință să se îndesească mai repede, iar șuieratul șerpilor i-a ținut departe pe curioși. Vremea jertfelor a trecut. Marele Veghetor m-a trezit cu darul de a visa. Mintea mea a șoptit iar cu inima și am ales să-mi folosesc energia nemărginită a gândurilor ca să-mi împlinesc destinul. Am ales de atunci, de când altarul a căzut în mâinile lor și a trebuit să-l fac una cu pământul. Să visez iar a fost mai greu decât să ridic sabia și să lupt. Necesită curaj visul. Am ieșit visând din realitatea lor atunci. M-am întors acasă la fel. Neclintită am fost atunci, neclintită sunt astăzi.
Nu foșnește frunza sub talpa mea, pentru că am inundat-o cu iubire. Suntem una, eu cu ea și știe bine că doar împreună suntem puternice. Nimic din ce ating în drumul meu nu e necunoscut chiar dacă e puțin schimbat. Am tresărit ușor la prima răscruce. Te-am simțit venind spre mine. M-ai însoțit de la distanță multă vreme. A fost ușor să-mi reamintesc totul. Vântul te-a adus aproape de mine și mi-am dat seama că ești la fel ca atunci când pădurea ne-a fost loc de întâlnire. Am deprins amândoi iubirea în lumină. Am strunit gândul amândoi pe cărările ce se deschideau dimineața numai pentru noi. Te-a ales tata atunci, căci mă iubea și eram cartea lui deschisă. Știa, citise slova stelelor și deslușise suficient. În grija ta m-a lăsat când surorile mele preotese au trădat cetatea. De unde să știe că se jucau cu gândurile lor? De unde să aibă curajul de a visa? Nu te-a lăsat tata să lupți atunci, iar sabia lui mi-a încredințat-o mie. Ne-a împins pe cărarea abruptă și am apucat să văd doar cum desțelenea rădăcini și demonta pietrele altarului ca să nu fie pângărite de nevolnici. Am urcat amândoi până la stâncile de sus. Acolo flori albe ne-au întâmpinat bucuroase, ocrotindu-ne. Plângeam și m-ai vegheat trei zile și trei nopți. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost foame și n-am simțit nici sete. Atunci am știut de ce tata te-a ales pe tine. În vis am văzut întreaga luptă și l-am văzut pe el dispărând în tunelul Timpului. Le-am văzut și pe ele luptând să câștige argintul, dar luna și l-a luat singură înapoi, astfel că au rămas cu mâinile goale. Disperarea lor nu le-a dat mintea pierdută înapoi. Am văzut Cetatea Albă la pământ, iar pietrele mi s-au plâns atunci și m-au rugat să nu le uit.
Așa că m-am întors acasă să le îndeplinesc dorința. Cerul plânge delicat peste mine cu lacrimi albe și mâna ta mă încălzește cu lumina ei. Știam că ești lângă mine, știam că doar împreună vom reuși. Știam și știai și tu. Iată-ne în poiana de unde soarele ne-a sărutat ultima dată. Zâmbește, iubitul meu alb! E vremea temeliei... E vremea reconstrucției! E vremea noastră!

Alegeri

Suntem în posesia cheii ce ne poate salva, dar câţi dintre noi reuşesc să o simtă în palmele lor? Suntem cei cărora le este dat să picteze lumea în cele mai frumoase culori, dar câţi şi-au privit vreodată mâinile? Suntem posesorii celor mai înălţătoare glasuri, dar câţi au ascultat şoaptele stelelor în miez de noapte? Avem menirea de a face lumină, dar câţi pun în aplicare ceea ce ştiu? 
Ascult ploaia de lumină în fiecare clipă şi mă dor cumplit nealegerile oamenilor. Mă doare nelibertatea lor. Unii sunt cu jumătate de fiinţă în prăpastia întunericului şi tot nu cred în existenţa iubirii. Le văd zbaterile, le simt rătăcirile, le ascult necredinţa, le miros frica fără de limite şi acum ştiu că Întunecata pădure dinlăuntru are forme nebănuite. Şi animalele, şi oamenii, şi stelele, şi îngerii tremură sub biciul nedreptăţii. Animalele, stelele şi îngerii ştiu că au mereu de ales. Oamenii au uitat. Putem alege să fim mai mult de atât. Putem fi liberi. Trei zile de apus vor aduce pentru întotdeauna Răsăritul. Lucrurile se schimbă. Protecţie pe umeri de la soare avem cu toţii, dar numai unii poartă semnul lui. Acolo unde focul curăţă şi vindecă, tăcerea a ars. Doar înfruntarea îţi oferă adevărata libertate. Nu ai mai fi cine eşti fără alegerile pe care le faci. Cel care iubeşte crede în imposibil. Cel care a venit să facă lumină ştie că fără el nu se poate. Cel care vrea schimbare trebuie să fie el însuşi schimbarea. Oriunde se află lumina sunt şi eu. Dacă laşi o mască oamenilor îţi vor spune adevărul. Ia-le masca şi te vor minţi. Am simţit durere la ultimul Crăciun pe care l-am făcut în genunchi, dar coloana a rămas la fel ca şi bradul împodobit, dreaptă. Am simţit neputinţa dându-mi târcoale, dar mi-am cântat colinde şi am trecut râul învolburat. Am dat cu fruntea de bolta cerească şi solstiţiul mi-a adus aminte cine sunt aprinzând scânteia fiinţei care am ales să fiu.
Am venit să fac lumină, dar fără tine mi-ar fi imposibil. Alături de tine, Lup Alb, pot fi de-a pururi flacăra aprinsă a iubirii, ştiind că o nouă zi este un început. O nouă clipă înseamnă o altă viaţă. Am ales şi mierea bucuriei se prelinge pe buzele mele. Am ales zborul, am ales înaltul, am ales lumina, am ales libertatea. M-am ales pe mine şi nu aş fi eu fără alegerile mele.

Viscolul Luminii

Te-ai tăvălit în cenuşa Păsării Phoenix şi nemurirea ei s-a prins de tine. Blana ta a luat culoarea ei şi, pentru o vreme, cei de care credinţa nu se poate apropia nu au ştiut cu cine stau de vorbă. Ai ascultat sub cenuşă calm, fără să le dezvălui adevărul. Rar ai vorbit şi atunci, deşi gura ta doar adevărul putea rosti, nu te-au crezut. Le-ai spus că vine viscolul luminii, dar au râs. Le-ai spus multe, dar cum să înţeleagă ei? Când însă profeţiile tale s-au adeverit te-au privit cu alţi ochi. Limpezi, clare, fără ocolişuri vin răspunsurile tale la întrebările lor. Ţi-ai mai pierdut răbdarea uneori, căci setea de dreptate nu te lasă liniştit să fii. Ţi-ai lăsat paşii să rătăcească prin Pădurea care ţi-e atât de dragă, doar ca să-ţi aminteşti cum se simte pământul. Ţi s-a făcut lehamite de răutatea lor, ţi-a fost capul greu de atâtea cuvinte aruncate doar ca să lovească. Dar nu tuturor le este dat să ştie. Nu tuturor le este menit să împlinească. Tăcerea e greu de purtat, dar să porţi cuvinte e infinit mai greu. Timpul s-a oprit şi Lumina cade pe Pământ aşternându-se uşor. Nici o lopată nu poate să o ridice, nici un buldozer n-o poate aduna de pe străzi, nimic nu poate anula viscolul luminii. E vremea... 
Te privesc în ochi, aşa cum am făcut dintotdeauna. Îţi ştiu culoarea şi te ştiu pe tine. Cuvintele le-am împărţit cu tine. Unde ai tăiat tu cu sabia lor, eu am vindecat. Nu am fugit nici unul de rost. 
Am aşteptat atât de mult să ningă cu lumină, să se cureţe acest Pământ de răul care l-a cuprins. Am ieşit cu braţele deschise în întâmpinarea fulgilor albi şi am alergat să te cuprind în braţe aşa cum ai fost. Alb. Lup Alb, căci lumina te-a readus la lumina ei şi cenuşa s-a scuturat de pe blana ta. Profeţia s-a adeverit încă o dată şi nimeni nu mai poate spune că se poate altfel. Nimeni nu poate fugi la infinit de adevăr. Nimeni. Abia când ai apărut în straiele tale albe ai primit şi tu răspunsul la singura întrebare pe care ai pus-o. Când rugăciunea a fost rostită şi ai ţinut cea dintâi slujbă a Luminii în deplină libertate adevărata credinţă a străbunilor a curăţat cenuşa răului şi nimic din ce a fost nu va mai fi. Acum totul e bine...

Primul pas în Lumină

Când săbiile au fost ridicate, întunericul a şi pornit la război. Călăreţii fără cap bântuie lumea. Oamenii se ascund prin scorburi, peşteri şi vizuini în speranţa că nu se vor întâlni cu întunecatele spirite, dar cum să înţeleagă că un singur pas în Lumină ar fi suficient.

Păzitorii Pământului sunt în Lumină dintotdeauna şi au culoare doar dacă vor să aibă. Când reuşesc să aducă în Lumină oameni dansează aşa cum rar ţi-e dat să vezi în viaţă. 

Vindecătorii însă ştiu dinainte ce şi cum şi mai ales unde trebuie să fie când este nevoie de ei. Ei aşteaptă uneori secole la rând clipa în care trebuie să cureţe o rană şi să o coasă cu fire de Lumină. Ei prind norii în palmele lor şi lacrimile acestora sfârâie pe marginile rănii. Vindecătorii mută munţii din loc dacă sub ei creşte singura plantă de leac de care au nevoie să vindece. Vindecătorii schimbă viaţa celor care vor să fie vindecaţi. Fără acordul oamenilor ei nu pot face nimic. Când nu li se dă voie să vindece suferă şi stau cu capul în jos, de durere. Când nu pot să-şi împlinească menirea, cheamă Lupii Albi să urle pentru ei. Şi aceştia vin, căci e misiunea lor să vină. Când Lupii Albi urlă e semn că Vindecătorii plâng. Când trec Călăreţii fără cap, Vindecătorii sunt pe aproape. Săbiile întunericului taie tot ce întâlnesc în calea lor, dar dacă Vindecătorii reuşesc să treacă în Lumină cu Oameni de mână, curăţaţi şi vindecaţi fericirea lor tăcută li se citeşte pe chip. Au împlinit ce trebuia împlinit. Se întorc pe Pământ acolo unde simt că trebuie să fie şi bucuria lor îi face nevăzuţi Călăreţilor fără cap. E drept că furia acestora creşte când e pustiu în jurul lor. E drept că Pădurea e plină de praful ridicat de caii negri, că frunzele din care viaţa s-a scurs înainte de îngheţ se ridică până la cer în vârtejuri cumplite, că ceaţa pe care o emană sufletele lor negre prinde ca-ntr-o pânză de păianjen pe oricine nu este destul de atent. Dacă ţi se pare greu înseamnă că un ceva anume îţi scapă. Dacă nu vezi nici în al doisprezecelea ceas urmările necredinţei tale e semn că pânza de păianjen nu te-a prins degeaba. Vindecătorii aşteaptă să faci pasul spre Lumină. Sunt lângă tine. E suficient să ridici ochii din pământ. Când disperi şi simţi că nu mai nici o şansă urlă şi Lupii Albi te vor auzi. Nimeni pe lumea asta nu are auzul lor, nimeni nu se bucură mai tare ca ei atunci când urletul de dorinţă de trecere prin Poarta Luminii ajunge la ei. Ridică ochii după ce urletul tău i-a adus lângă tine şi vei vedea că Vindecătorii te-au desprins din pânza în care Călăreţii fără cap te-au prins. Tăişul sabiei lor nu te mai poate atinge de acum. Eşti în paza Lupilor Albi, eşti vindecat acum şi credinţa ta e semn că misiunea lor e împlinită. Când vei înţelege că frică nu trebuie să simţi acela este semnul că iubirea Lupilor Albi îţi cutreieră prin sânge. Când toate sufletele vor trece în Lumină, Lupii Albi vor urla aşa cum nu au făcut-o niciodată. Când acest lucru se va întâmpla Călăreţii fără cap se vor topi şi vor dispărea în întunericul din care s-au născut. Şi când acest lucru se va întâmpla Păzitorii Pământului vor dansa cel mai frumos şi nevăzut dans al creaţiei.

Poveste albă

Era lumină în Poiana Altarului, acolo unde Marele Preot a aflat vestea marelui şi celui mai necruţător dintre războaie. Nu l-a luat prin surprindere. Ştia demult tot ce trebuia să se întâmple. Era pregătit. Avea încredere doar într-un singur suflet şi trimise după el. 
Lupul Alb păşea încet pe iarba poienii şi legământul lui sună aproape ireal, chiar înainte de a i se cere să-l rostească, dar el nu era un spirit oarecare. Cunoaşterea şi înţelepciunea îi erau date ca daruri de ursitoare la naştere. Venise pe lume Alb, altfel decât cei din haita lui şi oricât a încercat nu a putut fi altfel. Lumina lui orbise haita şi nimeni nu l-a mai recunoscut atunci când a adus singur mai mult decât cu toţii la un loc ca pradă. Nici propria mamă. Rănit cumplit şi singur şi-a găsit calea spre Sfântul Munte, acolo unde Părintele Lui îl chemase la ordine. Tot ce alţii nu puteau acumula el reuşea, tot ce altora li se părea imposibil, pentru el era simplu. Marele Preot ştia deci pe mâna cui putea lăsa comoara cea mai de preţ a poporului său. Dar şi pe fiica sa, cea care nu cunoscuse niciodată alt aer decât al înălţimilor Muntelui Sfânt. Durerea din inima părintelui se simţea de la depărtare. Lupul Alb ştia ce sunt colţii care strângeau din ce în ce mai tare inima Marelui Preot, trecuse prin furcile chinurilor de atât de multe ori. Când rosti legământul era hotărât să ducă totul până la capăt. El nu era dintre acei care se topesc la vederea duşmanilor, nu era dintre cei care se sperie şi de umbra lor. Slujitor al Părintelui său era de când venise pe aceste pământuri şi jurase credinţă. Nimic nu-l putea determina să facă altfel. Se apropia clipa. Marele Preot îi oferi Lupului Alb preoţia şi puterea de a duce credinţa mai departe. Fiica sa era la rându-i purtătoarea celor mai mari secrete, pe care nici o altă femeie din vremea ei nu avea cum să le atingă vreodată, de aceea Lupul Alb rosti legământul fără să clipească. O cunoştea prea bine şi ştia că îi este pavăză şi scut de acum pentru totdeauna. În grija lui fusese lăsată fiica Marelui Preot.
Dincolo de Poiana Sacră, haitele luptau pentru regatul luminii. Marele preot îşi îmbrăţişă fiica pentru ultima dată şi cu lacrimi în ochi mulţumi Lupui Alb pentru sacrificiul său. Pe vechiul drum al Cetăţii Albe fiica Marelui Preot şi Lupul Alb mergeau îngânduraţi. Trădarea era cea care urnise munţii şi cetatea lor fusese cucerită. Nimic altceva nu o putea face. Ştiau amândoi că purtau o comoară de preţ şi nimic nu putea să le zdruncine misiunea. Era o lecţie învăţată devreme şi la timp. Marea Pădure le-a oferit adăpost şi în alt munte sfânt au lăsat viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. Se înţelegeau fără de cuvinte, în tăcere. Atentă la tot ce el avea de tăiat de la rădăcină, ea vindeca şi lumina cu harul ei. El o învelise de prea multe ori cu blana lui ca să nu cunoască fiecare curbă a trupului ei, văzuse de prea ori bucuria alinării celor fără de putere ca să nu ştie fiecare linie a sufletului ei nobil. S-au ţinut de mâini când urcuşul le-a fost greu, s-au îmbrăţişat în mijloc de furtuni, s-au aliat să dea cunoaşterea celor ce şi-au dorit-o şi frica nu o cunoşteau. Trebuia să treacă vreme, trebuia să se scurgă nisipul clepsidrei şi nimeni nu ar fi reuşit să ducă până la capăt ceea ce doar lor le-a fost destinat în ceruri. Vieţi au trecut, s-au regăsit în toate. De fiecare dată au reuşit să împlinească totul. În vremea unui război mai dur decât acela ce-i adusese împreună, căci hoţii de lumină erau fără suflet. Erau carcase putrede şi pline de nămolul gros al necunoaşterii. Iubirea ce lumina calea Lupilor Albi spre Poiana Altarului era a sufletelor lor nemuritoare şi era comoara pe care o purtaseră prin întreaga galaxie. Cunoaşterea şi credinţa lor au adus Lupii Albi la viaţă din nou şi urletul lui după atâtea vieţi de tăcere a cutremurat tabăra adversă. Marea Poartă a Luminii se deschidea cu Sceptrul Iubirii lor. Hoţii fugeau ca nişte laşi, ştiind că lupta aceasta era pierdută. 
Pământul se ridica la vibraţia IUBIRII şi nimic nu-l mai putea opri. Misiunea lor era îndeplinită şi de mână trecură prin Marea Poartă, acolo unde Marele Preot aştepta...