Am fost...

Am fost rădăcină în pământul acesta străbun și dulce la gust. Am fost adevăr pe care cei dintâi l-au frământat în palmele lor, fără de care le era imposibil să trăiască. Am fost atinsă de pașii luptătorilor ce-și apărau zestrea de verde-albastru și cu ei am rupt zăgazul apei vii, să nu mai curgă în alt sens decât al nostru. Pe degetele mele am înfășurat iubirea până la capăt, de aceea nu mă pot preface iar în lut. Uneori am fost gând rar și încet, alteori am luat culoarea tăcerii, dar nimic din tremurul ploilor nu a lăsat buruienile să mă învingă vreodată. Am răsărit de acolo de unde am respirat întâi, am deschis ochii dând frunze la o parte și am rostit cuvinte la prima lună plină, căci ritualul cerea să înfăptuiesc doar eu asta. Nu am șovăit atunci când focul s-a lăsat aprins de tatăl meu, în poiana în care zăpada nu se așeza niciodată, acolo unde seva de lumină a ierbii curgea în valuri și unde doar spiritele pure puteau călca. Pe buzele mele descântecul se aduna să fie spus, părul meu lung înflorea albăstrele și flori de colț, iar făpturi strălucitoare prin sângele cărora credința  curgea așteptau binecuvântarea înconjurând altarul. Am fost sărut pe gura firelor de iarbă, am fost și vis pe albastră geană de pădure, am fost o lacrimă în ochii Vraciului Alb, am fost îndoiala din abisul ce voia să crească. Am fost scânteia dinlăuntru, am fost durerea vântului când aripile i-au fost tăiate, am fost trezire și am fost marea în care cerul și-a scuturat stelele. Dar cel mai des am fost eu însămi cântând la harpa sufletului tău...

De ce eu...

În șoaptele lui albe, stridente și nebune, vântul a găsit de cuviință să mă adoarmă gândind că poate astfel voi înțelege de ce eu. Rugăciunea mea a ajuns Acasă înainte-mi și când am atins pragul porții am simțit dulcea căldură a mângâierii. Nu m-a certat că am uitat să cred în mine, nu a rostit cuvinte grele pentru că am ales să mă trec cu vederea. Niciodată nu voi uita blândețea sa încărcată cu iubire. ”Ce-ar fi să te ridici tu suflet bun al meu! Ce-ar fi să înveți că oameni nu sunt decât puțini aici! Ce-ar fi să-ți lași sufletul în pace și să nu-l mai întristezi degeaba! Privește cerul, e oglinda ta! De ești prea tristă plânge odată cu tine! De ești fericită îți răspunde la zâmbet. Știu, ai să spui că acum ninge și că vine gerul, dar cum altfel ai vrea să se curețe calea pe care cei care îmi sunt dragi pot merge!  Privește dincolo de haina trupului și vei vedea cum erai înainte de a alege să vii! Îți vei vedea strălucirea din prima clipă când ai venit pe cer. Culoarea ta e caldă, culoarea ta e vie și nimeni nu ți-o poate șterge. Nici măcar tu nu ai această putere, ceea ce cred că e bine. La câtă tristețe ai adunat de când ai căzut pe pământ te-ai fi șters-o. Te cunosc bine, te sacrifici până la ultima suflare și nu voi înțelege de ce nu te accepți așa cum ești? Ești lumină limpede, ești fiica unui mare spirit ce din apa lui ți-a dat să guști ca să cunoști. Să mă cunoști. Cum poți să lași povara să-ți atârne încă? Ai pășit atât de bine până acum încât doare oprirea. Ai fost sprijin și ești, deci fruntea sus! Eu sunt aici, acum și tu ești aici și acum cum am decis atunci. Dacă nu ai luat prea multe asupră-ți nu aș fi ales să te chem, dar e prea mult. Am ales să-ți spun ajunge. Fii albă așa cum te-am trimis! E calea ta și a nimănui altcuiva. Vindecă-i, dar nu mai înainte de a te vindeca pe tine! Tu ești pasul tău dintâi. Ia căldura mâinilor mele, ia blândețea ochilor mei, ia dulceața glasului meu și fii cea care mi-ai promis că vei fi! A început să cadă zăpada peste pământ, au început plecările și vor fi atât de dese și de rapide. Fii pregătită pentru ultima luptă și rămâi trează pentru viața ce vine! Privește-te în oglindă și nu uită că e de ajuns să zâmbești ca să fie senin cerul! Văd că nu mai cunoști frica și mă bucur! Simt că înțelegi și sunt mulțumit! Ai primit vestea o dată cu argintul din degetul ce arată spre lumină și sărutul tău a adus bucurie celor patru tărâmuri pe care pașii tăi le-au atins. Ai adunat nisipuri pline de înțelepciune și ce e de știut ai aflat! Să zbori înălțându-te am văzut că poți! Nimic nu te mai poate opri de acum. Ce ai de împlinit doar tu poți împlini! Te-ai schimbat la chip, așa e bine, așa e necesar! E simplu! Fii tu așa cum ai mai fost!”
Când am atins din nou pământul eram atât de sus încât nu am recunoscut mai nimic. Dar era simplu și am înțeles. Un gând alb mi-era prins ca semn de mână și blânda sa atingere a readus zâmbetul pe chipul meu. Știam în sfârșit de ce eu...