Am fost rădăcină în pământul acesta străbun și dulce la gust. Am fost adevăr pe care cei dintâi l-au frământat în palmele lor, fără de care le era imposibil să trăiască. Am fost atinsă de pașii luptătorilor ce-și apărau zestrea de verde-albastru și cu ei am rupt zăgazul apei vii, să nu mai curgă în alt sens decât al nostru. Pe degetele mele am înfășurat iubirea până la capăt, de aceea nu mă pot preface iar în lut. Uneori am fost gând rar și încet, alteori am luat culoarea tăcerii, dar nimic din tremurul ploilor nu a lăsat buruienile să mă învingă vreodată. Am răsărit de acolo de unde am respirat întâi, am deschis ochii dând frunze la o parte și am rostit cuvinte la prima lună plină, căci ritualul cerea să înfăptuiesc doar eu asta. Nu am șovăit atunci când focul s-a lăsat aprins de tatăl meu, în poiana în care zăpada nu se așeza niciodată, acolo unde seva de lumină a ierbii curgea în valuri și unde doar spiritele pure puteau călca. Pe buzele mele descântecul se aduna să fie spus, părul meu lung înflorea albăstrele și flori de colț, iar făpturi strălucitoare prin sângele cărora credința curgea așteptau binecuvântarea înconjurând altarul. Am fost sărut pe gura firelor de iarbă, am fost și vis pe albastră geană de pădure, am fost o lacrimă în ochii Vraciului Alb, am fost îndoiala din abisul ce voia să crească. Am fost scânteia dinlăuntru, am fost durerea vântului când aripile i-au fost tăiate, am fost trezire și am fost marea în care cerul și-a scuturat stelele. Dar cel mai des am fost eu însămi cântând la harpa sufletului tău...
