Am fost...

Am fost rădăcină în pământul acesta străbun și dulce la gust. Am fost adevăr pe care cei dintâi l-au frământat în palmele lor, fără de care le era imposibil să trăiască. Am fost atinsă de pașii luptătorilor ce-și apărau zestrea de verde-albastru și cu ei am rupt zăgazul apei vii, să nu mai curgă în alt sens decât al nostru. Pe degetele mele am înfășurat iubirea până la capăt, de aceea nu mă pot preface iar în lut. Uneori am fost gând rar și încet, alteori am luat culoarea tăcerii, dar nimic din tremurul ploilor nu a lăsat buruienile să mă învingă vreodată. Am răsărit de acolo de unde am respirat întâi, am deschis ochii dând frunze la o parte și am rostit cuvinte la prima lună plină, căci ritualul cerea să înfăptuiesc doar eu asta. Nu am șovăit atunci când focul s-a lăsat aprins de tatăl meu, în poiana în care zăpada nu se așeza niciodată, acolo unde seva de lumină a ierbii curgea în valuri și unde doar spiritele pure puteau călca. Pe buzele mele descântecul se aduna să fie spus, părul meu lung înflorea albăstrele și flori de colț, iar făpturi strălucitoare prin sângele cărora credința  curgea așteptau binecuvântarea înconjurând altarul. Am fost sărut pe gura firelor de iarbă, am fost și vis pe albastră geană de pădure, am fost o lacrimă în ochii Vraciului Alb, am fost îndoiala din abisul ce voia să crească. Am fost scânteia dinlăuntru, am fost durerea vântului când aripile i-au fost tăiate, am fost trezire și am fost marea în care cerul și-a scuturat stelele. Dar cel mai des am fost eu însămi cântând la harpa sufletului tău...

De ce eu...

În șoaptele lui albe, stridente și nebune, vântul a găsit de cuviință să mă adoarmă gândind că poate astfel voi înțelege de ce eu. Rugăciunea mea a ajuns Acasă înainte-mi și când am atins pragul porții am simțit dulcea căldură a mângâierii. Nu m-a certat că am uitat să cred în mine, nu a rostit cuvinte grele pentru că am ales să mă trec cu vederea. Niciodată nu voi uita blândețea sa încărcată cu iubire. ”Ce-ar fi să te ridici tu suflet bun al meu! Ce-ar fi să înveți că oameni nu sunt decât puțini aici! Ce-ar fi să-ți lași sufletul în pace și să nu-l mai întristezi degeaba! Privește cerul, e oglinda ta! De ești prea tristă plânge odată cu tine! De ești fericită îți răspunde la zâmbet. Știu, ai să spui că acum ninge și că vine gerul, dar cum altfel ai vrea să se curețe calea pe care cei care îmi sunt dragi pot merge!  Privește dincolo de haina trupului și vei vedea cum erai înainte de a alege să vii! Îți vei vedea strălucirea din prima clipă când ai venit pe cer. Culoarea ta e caldă, culoarea ta e vie și nimeni nu ți-o poate șterge. Nici măcar tu nu ai această putere, ceea ce cred că e bine. La câtă tristețe ai adunat de când ai căzut pe pământ te-ai fi șters-o. Te cunosc bine, te sacrifici până la ultima suflare și nu voi înțelege de ce nu te accepți așa cum ești? Ești lumină limpede, ești fiica unui mare spirit ce din apa lui ți-a dat să guști ca să cunoști. Să mă cunoști. Cum poți să lași povara să-ți atârne încă? Ai pășit atât de bine până acum încât doare oprirea. Ai fost sprijin și ești, deci fruntea sus! Eu sunt aici, acum și tu ești aici și acum cum am decis atunci. Dacă nu ai luat prea multe asupră-ți nu aș fi ales să te chem, dar e prea mult. Am ales să-ți spun ajunge. Fii albă așa cum te-am trimis! E calea ta și a nimănui altcuiva. Vindecă-i, dar nu mai înainte de a te vindeca pe tine! Tu ești pasul tău dintâi. Ia căldura mâinilor mele, ia blândețea ochilor mei, ia dulceața glasului meu și fii cea care mi-ai promis că vei fi! A început să cadă zăpada peste pământ, au început plecările și vor fi atât de dese și de rapide. Fii pregătită pentru ultima luptă și rămâi trează pentru viața ce vine! Privește-te în oglindă și nu uită că e de ajuns să zâmbești ca să fie senin cerul! Văd că nu mai cunoști frica și mă bucur! Simt că înțelegi și sunt mulțumit! Ai primit vestea o dată cu argintul din degetul ce arată spre lumină și sărutul tău a adus bucurie celor patru tărâmuri pe care pașii tăi le-au atins. Ai adunat nisipuri pline de înțelepciune și ce e de știut ai aflat! Să zbori înălțându-te am văzut că poți! Nimic nu te mai poate opri de acum. Ce ai de împlinit doar tu poți împlini! Te-ai schimbat la chip, așa e bine, așa e necesar! E simplu! Fii tu așa cum ai mai fost!”
Când am atins din nou pământul eram atât de sus încât nu am recunoscut mai nimic. Dar era simplu și am înțeles. Un gând alb mi-era prins ca semn de mână și blânda sa atingere a readus zâmbetul pe chipul meu. Știam în sfârșit de ce eu...

Cetatea Albă

Mă întorc în Cetatea Albă. E rândul meu, în sfârșit. Pașii mei sunt semne sacre, izvor de putere. În calea mea crengile copacilor mă recunosc și mă îmbrățișează. Iarba moale nu se potrivește cu abisul de dincolo de ea. Urc, fără încetare. Știu că trebuie să ajung la Piatra Roșie a cetății trădate pentru un pumn de argint. Gândurile-mi de durere și ură cresc în intensitate, dar a  trecut vremea când mă lăsam purtată pe aripile lor. Nu se mai pot juca deloc cu mine și știu ele asta prea bine. Ura și iubirea sunt căi incompatibile. Am ales demult de partea cui sunt și știu că străduința de a goni un gând care nu-mi dă pace nu e tocmai potrivită misiunii mele. Îl las să treacă fără să-l opresc. Dacă aș începe să merg pe firul lui s-ar întoarce la mine mai puternic, cotropindu-mă. Așa că în drumul meu spre locul unde trebuie să ajung las gândurile să treacă dincolo de mine, prin mine.
Sabia primită în dar demult strălucește în mâna mea și nimeni nu va mai fi sclav al propriilor gânduri căci voi tăia tot ce ei au țesut ca să subjuge. Sclavia minții este cumplită și ca Fată Albă, preoteasă a Lupilor Albi, am misiune să ridic pietrele cetății din nou. Oricum, doar Lupii Albi le pot ridica la loc, doar lor acestea le dau ascultare. Din 11 sanctuare, numai două au rămas întregi. Ascunse au fost de pădurea care a găsit de cuviință să se îndesească mai repede, iar șuieratul șerpilor i-a ținut departe pe curioși. Vremea jertfelor a trecut. Marele Veghetor m-a trezit cu darul de a visa. Mintea mea a șoptit iar cu inima și am ales să-mi folosesc energia nemărginită a gândurilor ca să-mi împlinesc destinul. Am ales de atunci, de când altarul a căzut în mâinile lor și a trebuit să-l fac una cu pământul. Să visez iar a fost mai greu decât să ridic sabia și să lupt. Necesită curaj visul. Am ieșit visând din realitatea lor atunci. M-am întors acasă la fel. Neclintită am fost atunci, neclintită sunt astăzi.
Nu foșnește frunza sub talpa mea, pentru că am inundat-o cu iubire. Suntem una, eu cu ea și știe bine că doar împreună suntem puternice. Nimic din ce ating în drumul meu nu e necunoscut chiar dacă e puțin schimbat. Am tresărit ușor la prima răscruce. Te-am simțit venind spre mine. M-ai însoțit de la distanță multă vreme. A fost ușor să-mi reamintesc totul. Vântul te-a adus aproape de mine și mi-am dat seama că ești la fel ca atunci când pădurea ne-a fost loc de întâlnire. Am deprins amândoi iubirea în lumină. Am strunit gândul amândoi pe cărările ce se deschideau dimineața numai pentru noi. Te-a ales tata atunci, căci mă iubea și eram cartea lui deschisă. Știa, citise slova stelelor și deslușise suficient. În grija ta m-a lăsat când surorile mele preotese au trădat cetatea. De unde să știe că se jucau cu gândurile lor? De unde să aibă curajul de a visa? Nu te-a lăsat tata să lupți atunci, iar sabia lui mi-a încredințat-o mie. Ne-a împins pe cărarea abruptă și am apucat să văd doar cum desțelenea rădăcini și demonta pietrele altarului ca să nu fie pângărite de nevolnici. Am urcat amândoi până la stâncile de sus. Acolo flori albe ne-au întâmpinat bucuroase, ocrotindu-ne. Plângeam și m-ai vegheat trei zile și trei nopți. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost foame și n-am simțit nici sete. Atunci am știut de ce tata te-a ales pe tine. În vis am văzut întreaga luptă și l-am văzut pe el dispărând în tunelul Timpului. Le-am văzut și pe ele luptând să câștige argintul, dar luna și l-a luat singură înapoi, astfel că au rămas cu mâinile goale. Disperarea lor nu le-a dat mintea pierdută înapoi. Am văzut Cetatea Albă la pământ, iar pietrele mi s-au plâns atunci și m-au rugat să nu le uit.
Așa că m-am întors acasă să le îndeplinesc dorința. Cerul plânge delicat peste mine cu lacrimi albe și mâna ta mă încălzește cu lumina ei. Știam că ești lângă mine, știam că doar împreună vom reuși. Știam și știai și tu. Iată-ne în poiana de unde soarele ne-a sărutat ultima dată. Zâmbește, iubitul meu alb! E vremea temeliei... E vremea reconstrucției! E vremea noastră!