Sabia primită în dar demult strălucește în mâna mea și nimeni nu va mai fi sclav al propriilor gânduri căci voi tăia tot ce ei au țesut ca să subjuge. Sclavia minții este cumplită și ca Fată Albă, preoteasă a Lupilor Albi, am misiune să ridic pietrele cetății din nou. Oricum, doar Lupii Albi le pot ridica la loc, doar lor acestea le dau ascultare. Din 11 sanctuare, numai două au rămas întregi. Ascunse au fost de pădurea care a găsit de cuviință să se îndesească mai repede, iar șuieratul șerpilor i-a ținut departe pe curioși. Vremea jertfelor a trecut. Marele Veghetor m-a trezit cu darul de a visa. Mintea mea a șoptit iar cu inima și am ales să-mi folosesc energia nemărginită a gândurilor ca să-mi împlinesc destinul. Am ales de atunci, de când altarul a căzut în mâinile lor și a trebuit să-l fac una cu pământul. Să visez iar a fost mai greu decât să ridic sabia și să lupt. Necesită curaj visul. Am ieșit visând din realitatea lor atunci. M-am întors acasă la fel. Neclintită am fost atunci, neclintită sunt astăzi.
Nu foșnește frunza sub talpa mea, pentru că am inundat-o cu iubire. Suntem una, eu cu ea și știe bine că doar împreună suntem puternice. Nimic din ce ating în drumul meu nu e necunoscut chiar dacă e puțin schimbat. Am tresărit ușor la prima răscruce. Te-am simțit venind spre mine. M-ai însoțit de la distanță multă vreme. A fost ușor să-mi reamintesc totul. Vântul te-a adus aproape de mine și mi-am dat seama că ești la fel ca atunci când pădurea ne-a fost loc de întâlnire. Am deprins amândoi iubirea în lumină. Am strunit gândul amândoi pe cărările ce se deschideau dimineața numai pentru noi. Te-a ales tata atunci, căci mă iubea și eram cartea lui deschisă. Știa, citise slova stelelor și deslușise suficient. În grija ta m-a lăsat când surorile mele preotese au trădat cetatea. De unde să știe că se jucau cu gândurile lor? De unde să aibă curajul de a visa? Nu te-a lăsat tata să lupți atunci, iar sabia lui mi-a încredințat-o mie. Ne-a împins pe cărarea abruptă și am apucat să văd doar cum desțelenea rădăcini și demonta pietrele altarului ca să nu fie pângărite de nevolnici. Am urcat amândoi până la stâncile de sus. Acolo flori albe ne-au întâmpinat bucuroase, ocrotindu-ne. Plângeam și m-ai vegheat trei zile și trei nopți. Nu mi-a fost frig, nu mi-a fost foame și n-am simțit nici sete. Atunci am știut de ce tata te-a ales pe tine. În vis am văzut întreaga luptă și l-am văzut pe el dispărând în tunelul Timpului. Le-am văzut și pe ele luptând să câștige argintul, dar luna și l-a luat singură înapoi, astfel că au rămas cu mâinile goale. Disperarea lor nu le-a dat mintea pierdută înapoi. Am văzut Cetatea Albă la pământ, iar pietrele mi s-au plâns atunci și m-au rugat să nu le uit.
Așa că m-am întors acasă să le îndeplinesc dorința. Cerul plânge delicat peste mine cu lacrimi albe și mâna ta mă încălzește cu lumina ei. Știam că ești lângă mine, știam că doar împreună vom reuși. Știam și știai și tu. Iată-ne în poiana de unde soarele ne-a sărutat ultima dată. Zâmbește, iubitul meu alb! E vremea temeliei... E vremea reconstrucției! E vremea noastră!
