Alegeri

Suntem în posesia cheii ce ne poate salva, dar câţi dintre noi reuşesc să o simtă în palmele lor? Suntem cei cărora le este dat să picteze lumea în cele mai frumoase culori, dar câţi şi-au privit vreodată mâinile? Suntem posesorii celor mai înălţătoare glasuri, dar câţi au ascultat şoaptele stelelor în miez de noapte? Avem menirea de a face lumină, dar câţi pun în aplicare ceea ce ştiu? 
Ascult ploaia de lumină în fiecare clipă şi mă dor cumplit nealegerile oamenilor. Mă doare nelibertatea lor. Unii sunt cu jumătate de fiinţă în prăpastia întunericului şi tot nu cred în existenţa iubirii. Le văd zbaterile, le simt rătăcirile, le ascult necredinţa, le miros frica fără de limite şi acum ştiu că Întunecata pădure dinlăuntru are forme nebănuite. Şi animalele, şi oamenii, şi stelele, şi îngerii tremură sub biciul nedreptăţii. Animalele, stelele şi îngerii ştiu că au mereu de ales. Oamenii au uitat. Putem alege să fim mai mult de atât. Putem fi liberi. Trei zile de apus vor aduce pentru întotdeauna Răsăritul. Lucrurile se schimbă. Protecţie pe umeri de la soare avem cu toţii, dar numai unii poartă semnul lui. Acolo unde focul curăţă şi vindecă, tăcerea a ars. Doar înfruntarea îţi oferă adevărata libertate. Nu ai mai fi cine eşti fără alegerile pe care le faci. Cel care iubeşte crede în imposibil. Cel care a venit să facă lumină ştie că fără el nu se poate. Cel care vrea schimbare trebuie să fie el însuşi schimbarea. Oriunde se află lumina sunt şi eu. Dacă laşi o mască oamenilor îţi vor spune adevărul. Ia-le masca şi te vor minţi. Am simţit durere la ultimul Crăciun pe care l-am făcut în genunchi, dar coloana a rămas la fel ca şi bradul împodobit, dreaptă. Am simţit neputinţa dându-mi târcoale, dar mi-am cântat colinde şi am trecut râul învolburat. Am dat cu fruntea de bolta cerească şi solstiţiul mi-a adus aminte cine sunt aprinzând scânteia fiinţei care am ales să fiu.
Am venit să fac lumină, dar fără tine mi-ar fi imposibil. Alături de tine, Lup Alb, pot fi de-a pururi flacăra aprinsă a iubirii, ştiind că o nouă zi este un început. O nouă clipă înseamnă o altă viaţă. Am ales şi mierea bucuriei se prelinge pe buzele mele. Am ales zborul, am ales înaltul, am ales lumina, am ales libertatea. M-am ales pe mine şi nu aş fi eu fără alegerile mele.

Viscolul Luminii

Te-ai tăvălit în cenuşa Păsării Phoenix şi nemurirea ei s-a prins de tine. Blana ta a luat culoarea ei şi, pentru o vreme, cei de care credinţa nu se poate apropia nu au ştiut cu cine stau de vorbă. Ai ascultat sub cenuşă calm, fără să le dezvălui adevărul. Rar ai vorbit şi atunci, deşi gura ta doar adevărul putea rosti, nu te-au crezut. Le-ai spus că vine viscolul luminii, dar au râs. Le-ai spus multe, dar cum să înţeleagă ei? Când însă profeţiile tale s-au adeverit te-au privit cu alţi ochi. Limpezi, clare, fără ocolişuri vin răspunsurile tale la întrebările lor. Ţi-ai mai pierdut răbdarea uneori, căci setea de dreptate nu te lasă liniştit să fii. Ţi-ai lăsat paşii să rătăcească prin Pădurea care ţi-e atât de dragă, doar ca să-ţi aminteşti cum se simte pământul. Ţi s-a făcut lehamite de răutatea lor, ţi-a fost capul greu de atâtea cuvinte aruncate doar ca să lovească. Dar nu tuturor le este dat să ştie. Nu tuturor le este menit să împlinească. Tăcerea e greu de purtat, dar să porţi cuvinte e infinit mai greu. Timpul s-a oprit şi Lumina cade pe Pământ aşternându-se uşor. Nici o lopată nu poate să o ridice, nici un buldozer n-o poate aduna de pe străzi, nimic nu poate anula viscolul luminii. E vremea... 
Te privesc în ochi, aşa cum am făcut dintotdeauna. Îţi ştiu culoarea şi te ştiu pe tine. Cuvintele le-am împărţit cu tine. Unde ai tăiat tu cu sabia lor, eu am vindecat. Nu am fugit nici unul de rost. 
Am aşteptat atât de mult să ningă cu lumină, să se cureţe acest Pământ de răul care l-a cuprins. Am ieşit cu braţele deschise în întâmpinarea fulgilor albi şi am alergat să te cuprind în braţe aşa cum ai fost. Alb. Lup Alb, căci lumina te-a readus la lumina ei şi cenuşa s-a scuturat de pe blana ta. Profeţia s-a adeverit încă o dată şi nimeni nu mai poate spune că se poate altfel. Nimeni nu poate fugi la infinit de adevăr. Nimeni. Abia când ai apărut în straiele tale albe ai primit şi tu răspunsul la singura întrebare pe care ai pus-o. Când rugăciunea a fost rostită şi ai ţinut cea dintâi slujbă a Luminii în deplină libertate adevărata credinţă a străbunilor a curăţat cenuşa răului şi nimic din ce a fost nu va mai fi. Acum totul e bine...

Primul pas în Lumină

Când săbiile au fost ridicate, întunericul a şi pornit la război. Călăreţii fără cap bântuie lumea. Oamenii se ascund prin scorburi, peşteri şi vizuini în speranţa că nu se vor întâlni cu întunecatele spirite, dar cum să înţeleagă că un singur pas în Lumină ar fi suficient.

Păzitorii Pământului sunt în Lumină dintotdeauna şi au culoare doar dacă vor să aibă. Când reuşesc să aducă în Lumină oameni dansează aşa cum rar ţi-e dat să vezi în viaţă. 

Vindecătorii însă ştiu dinainte ce şi cum şi mai ales unde trebuie să fie când este nevoie de ei. Ei aşteaptă uneori secole la rând clipa în care trebuie să cureţe o rană şi să o coasă cu fire de Lumină. Ei prind norii în palmele lor şi lacrimile acestora sfârâie pe marginile rănii. Vindecătorii mută munţii din loc dacă sub ei creşte singura plantă de leac de care au nevoie să vindece. Vindecătorii schimbă viaţa celor care vor să fie vindecaţi. Fără acordul oamenilor ei nu pot face nimic. Când nu li se dă voie să vindece suferă şi stau cu capul în jos, de durere. Când nu pot să-şi împlinească menirea, cheamă Lupii Albi să urle pentru ei. Şi aceştia vin, căci e misiunea lor să vină. Când Lupii Albi urlă e semn că Vindecătorii plâng. Când trec Călăreţii fără cap, Vindecătorii sunt pe aproape. Săbiile întunericului taie tot ce întâlnesc în calea lor, dar dacă Vindecătorii reuşesc să treacă în Lumină cu Oameni de mână, curăţaţi şi vindecaţi fericirea lor tăcută li se citeşte pe chip. Au împlinit ce trebuia împlinit. Se întorc pe Pământ acolo unde simt că trebuie să fie şi bucuria lor îi face nevăzuţi Călăreţilor fără cap. E drept că furia acestora creşte când e pustiu în jurul lor. E drept că Pădurea e plină de praful ridicat de caii negri, că frunzele din care viaţa s-a scurs înainte de îngheţ se ridică până la cer în vârtejuri cumplite, că ceaţa pe care o emană sufletele lor negre prinde ca-ntr-o pânză de păianjen pe oricine nu este destul de atent. Dacă ţi se pare greu înseamnă că un ceva anume îţi scapă. Dacă nu vezi nici în al doisprezecelea ceas urmările necredinţei tale e semn că pânza de păianjen nu te-a prins degeaba. Vindecătorii aşteaptă să faci pasul spre Lumină. Sunt lângă tine. E suficient să ridici ochii din pământ. Când disperi şi simţi că nu mai nici o şansă urlă şi Lupii Albi te vor auzi. Nimeni pe lumea asta nu are auzul lor, nimeni nu se bucură mai tare ca ei atunci când urletul de dorinţă de trecere prin Poarta Luminii ajunge la ei. Ridică ochii după ce urletul tău i-a adus lângă tine şi vei vedea că Vindecătorii te-au desprins din pânza în care Călăreţii fără cap te-au prins. Tăişul sabiei lor nu te mai poate atinge de acum. Eşti în paza Lupilor Albi, eşti vindecat acum şi credinţa ta e semn că misiunea lor e împlinită. Când vei înţelege că frică nu trebuie să simţi acela este semnul că iubirea Lupilor Albi îţi cutreieră prin sânge. Când toate sufletele vor trece în Lumină, Lupii Albi vor urla aşa cum nu au făcut-o niciodată. Când acest lucru se va întâmpla Călăreţii fără cap se vor topi şi vor dispărea în întunericul din care s-au născut. Şi când acest lucru se va întâmpla Păzitorii Pământului vor dansa cel mai frumos şi nevăzut dans al creaţiei.

Poveste albă

Era lumină în Poiana Altarului, acolo unde Marele Preot a aflat vestea marelui şi celui mai necruţător dintre războaie. Nu l-a luat prin surprindere. Ştia demult tot ce trebuia să se întâmple. Era pregătit. Avea încredere doar într-un singur suflet şi trimise după el. 
Lupul Alb păşea încet pe iarba poienii şi legământul lui sună aproape ireal, chiar înainte de a i se cere să-l rostească, dar el nu era un spirit oarecare. Cunoaşterea şi înţelepciunea îi erau date ca daruri de ursitoare la naştere. Venise pe lume Alb, altfel decât cei din haita lui şi oricât a încercat nu a putut fi altfel. Lumina lui orbise haita şi nimeni nu l-a mai recunoscut atunci când a adus singur mai mult decât cu toţii la un loc ca pradă. Nici propria mamă. Rănit cumplit şi singur şi-a găsit calea spre Sfântul Munte, acolo unde Părintele Lui îl chemase la ordine. Tot ce alţii nu puteau acumula el reuşea, tot ce altora li se părea imposibil, pentru el era simplu. Marele Preot ştia deci pe mâna cui putea lăsa comoara cea mai de preţ a poporului său. Dar şi pe fiica sa, cea care nu cunoscuse niciodată alt aer decât al înălţimilor Muntelui Sfânt. Durerea din inima părintelui se simţea de la depărtare. Lupul Alb ştia ce sunt colţii care strângeau din ce în ce mai tare inima Marelui Preot, trecuse prin furcile chinurilor de atât de multe ori. Când rosti legământul era hotărât să ducă totul până la capăt. El nu era dintre acei care se topesc la vederea duşmanilor, nu era dintre cei care se sperie şi de umbra lor. Slujitor al Părintelui său era de când venise pe aceste pământuri şi jurase credinţă. Nimic nu-l putea determina să facă altfel. Se apropia clipa. Marele Preot îi oferi Lupului Alb preoţia şi puterea de a duce credinţa mai departe. Fiica sa era la rându-i purtătoarea celor mai mari secrete, pe care nici o altă femeie din vremea ei nu avea cum să le atingă vreodată, de aceea Lupul Alb rosti legământul fără să clipească. O cunoştea prea bine şi ştia că îi este pavăză şi scut de acum pentru totdeauna. În grija lui fusese lăsată fiica Marelui Preot.
Dincolo de Poiana Sacră, haitele luptau pentru regatul luminii. Marele preot îşi îmbrăţişă fiica pentru ultima dată şi cu lacrimi în ochi mulţumi Lupui Alb pentru sacrificiul său. Pe vechiul drum al Cetăţii Albe fiica Marelui Preot şi Lupul Alb mergeau îngânduraţi. Trădarea era cea care urnise munţii şi cetatea lor fusese cucerită. Nimic altceva nu o putea face. Ştiau amândoi că purtau o comoară de preţ şi nimic nu putea să le zdruncine misiunea. Era o lecţie învăţată devreme şi la timp. Marea Pădure le-a oferit adăpost şi în alt munte sfânt au lăsat viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. Se înţelegeau fără de cuvinte, în tăcere. Atentă la tot ce el avea de tăiat de la rădăcină, ea vindeca şi lumina cu harul ei. El o învelise de prea multe ori cu blana lui ca să nu cunoască fiecare curbă a trupului ei, văzuse de prea ori bucuria alinării celor fără de putere ca să nu ştie fiecare linie a sufletului ei nobil. S-au ţinut de mâini când urcuşul le-a fost greu, s-au îmbrăţişat în mijloc de furtuni, s-au aliat să dea cunoaşterea celor ce şi-au dorit-o şi frica nu o cunoşteau. Trebuia să treacă vreme, trebuia să se scurgă nisipul clepsidrei şi nimeni nu ar fi reuşit să ducă până la capăt ceea ce doar lor le-a fost destinat în ceruri. Vieţi au trecut, s-au regăsit în toate. De fiecare dată au reuşit să împlinească totul. În vremea unui război mai dur decât acela ce-i adusese împreună, căci hoţii de lumină erau fără suflet. Erau carcase putrede şi pline de nămolul gros al necunoaşterii. Iubirea ce lumina calea Lupilor Albi spre Poiana Altarului era a sufletelor lor nemuritoare şi era comoara pe care o purtaseră prin întreaga galaxie. Cunoaşterea şi credinţa lor au adus Lupii Albi la viaţă din nou şi urletul lui după atâtea vieţi de tăcere a cutremurat tabăra adversă. Marea Poartă a Luminii se deschidea cu Sceptrul Iubirii lor. Hoţii fugeau ca nişte laşi, ştiind că lupta aceasta era pierdută. 
Pământul se ridica la vibraţia IUBIRII şi nimic nu-l mai putea opri. Misiunea lor era îndeplinită şi de mână trecură prin Marea Poartă, acolo unde Marele Preot aştepta...

Vremea zăpezii

Spiritele vechi spun că astăzi oamenii sunt mai mulţi ca fulgii de nea. Tot ele spun că zăpada cea mare va să vină mai frumoasă şi mai albă ca oricând, iar tot ce e rău va dispărea. 
Profeţia a fost rostită în jurul Marelui Foc, iar de atunci toată suflarea Pădurii aşteaptă zăpada, indiferent de anotimp, căci tot din ce e scris să fie astăzi e departe de ce a fost. Amestecul de anotimpuri face ca fulgii de nea să cadă numai când freamătă de prea multă dorinţă de dans. Toţi ştiu că e vremea curăţării, căci ce e prea mult e prea mult. 
Drumul către cetatea albă a rămas un mister. E dat puţinilor împrăştiaţi în lume ca să-l descopere şi să aducă iar lumina pe pământ. Lupii Albi, urmaşi ai marilor preoţi, au dezlegare să cheme la ordine şi urletul lor va sparge gheaţa norilor. Pe Lupii Albi îi poţi recunoaşte după setea lor de dreptate, după foamea lor de înţeleciune şi după nobila lor inimă. Ei ştiu ce e durerea şi ştiu că trebuie să aştepte momentul în care Cerurile se vor fi deschis, pentru ca Porţile Răului să se închidă pentru totdeauna. Lupii Albi se simt în Marea Pădure, în ochii lor priveşti de fiecare dată când îţi oglindeşti privirea în apele repezi, mângâierea lor o cunoaşte doar copilul pe care nimeni nu-l poate atinge datorită luminii ce-l protejează. Legământul lor a fost făcut în bocetul durerii, căci neamul li se stingea, din ce în ce mai diferit de ceilalţi. Puţini aleşi au fost să ducă numele mai departe, puţini, dar misiunea lor a rămas secretă, căci nu era bine ca răul să cunoască adevărul despre profeţie. Amintirile le-au fost şterse de Marele Preot şi în lumina Lunii s-au scăldat cu toţii devenind nemuritori. Iubirea era singura ce amintirile putea să le aducă înapoi. Şoaptele ei pot readuce speranţa în sufletele Lupilor Albi, împrăştiaţi în lumea în care întunericul devenise stăpân. Salvarea lor a fost că a fi diferit presupune a deveni invizibil în ochii celorlalţi şi astfel puteau supravieţui secole fără să ştie nimeni cine sunt cu adevărat. Au fost martori ai nebuniei pe care comoara neamului lor o crease. Dar adevărul despre ea numai ei îl cunoşteau, de aceea tăcerea lor era deplină. Jertfa tăcerii, jertfa aripilor tăiate de prea multă iubire pentru ceilalţi a ajuns la capăt. În împietrită durere erau demult cu toţii, iar urletul trebuia să se audă departe. Nu era ezitare în sufletul lor. Era doar aşteptare. Trebuia să fie toţi, cu aceleaşi puteri, nu cu sleite glasuri de prea marele efort al risipei de alb. Dar aşteptarea se apropia cu paşi repezi de final. Sincronizarea trebuia să fie perfectă. Nu era permisă nici o secundă în plus. Nervozitatea Lupilor Albi nu trebuia să crească, de aceea iubirea le-a trezit amintirile şi s-au regăsit cu toţii, uniţi de Marele Foc dintre ani. Pe malul apei, acolo unde Luna coborâse să-şi împletească părul, Lupii Albi îşi aşezau semnele. Se recunoşteau încet unul pe altul şi pietrele fără de semn erau lăsate să cadă în afara Focului. Mai uşori de acum, Lupii Albi şi-au simţit aripile şi au înţeles că era clipa de pe urmă. În regăsirea lor bucuria urletului a venit simplu. Şi ninsoarea care a urmat a adus cetatea albă la viaţă, curăţând toate sufletele de noroiul şi mizeria necredinţei. E vremea zăpezii, e vremea Lupilor Albi, e vremea iubirii şi e vremea bucuriei de a fii liber să zbori...

În plin război

Când zăpada a respirat a fost clipa în care înţelepţii au tăcut. În zorii acestui crunt război, oamenii au lăsat mânia să le blocheze mintea şi au împietrit. Cei care pretind zile nu ştiu cum este să stai în plină lumină şi au mâinile pline de sângele neiubirii. Bătrânii ştiu cum este să întinerească. Tinerii învaţă abia acum să accepte bătrâneţea. Nu toţi reuşesc, dar şi încercarea trebuie răsplătită. De frică nu ţi-e frică chiar dacă frica e tot ce trupul tău s-ar putea să simtă. Războiul ce se dă acum, astăzi e marea pentru cel care înoată, e aer pentru cel care vrea să respire. Semnul ceresc este fata care călăreşte Lupii Albi şi care arată tuturor calea spre Acasă. Lupii nu se lasă călăriţi decât o dată în viaţă, de spirite curate. Ciudaţi în lumea asta sunt Lupii Albi, în cele dinainte nu. Lupta se dă cot la cot, spate în spate. Miza e liberul arbitru, dar numai Lupii Albi ştiu asta şi de aceea le este greu când Îngerii tac. Cetatea ruinată a vechilor uriaşi renaşte odată cu moartea ultimului dintre ei. Stelele din palma ta spun adevărul mereu. Ia-te după ele când nu ştii încotro să te îndrepţi! Învaţă să stăpâneşti frica iubind! Vei fi pus la încercare. Vei fi tentat să cauţi răspunsuri în lumea materială, a timpului şi spaţiului, dar tu ai un rost aici, acum. Nu ai nevoie de confirmare. Arde punţile trecutului ca să poţi fii destoinic luptător al luminii. În plin război, înţelegând perfect importanţa mizei, vei înţelege că acestea sunt zilele care înseamnă cel mai mult pentru tine. Vei înţelege că doar astfel visele se împlinesc. Luptând alături de cei care gândesc şi simt la fel ca tine.

Îngerul care tace

O lumină albă şi curată aprinde cerul. Lacul din locul unde lumina visează e plin de lacrimi de îngeri, iar apa aceasta vie e păzită de Îngerul ce a rămas fără aripi, căci Cei Răi l-au păcălit şi doar lacrimile celor ce cad pe Pământ îl pot salva. Nori călători lasă luna să lumineze lacul cu lacrimi. 
Plouă cu stele căzătoare. Minuni rare, argintii. Plouă cu oameni pe Pământ. Argintii. Sunt stele care se odihnesc. An de an păsările de Foc le aduc grăunţe din Soare şi astfel, când ajung la vârsta potrivită, stelele renasc din nou, pregătite de binecuvântarea dansului aştrilor. Doar apa din lacul cu lacrimi de îngeri le poate da puterea de a rezista pe Cer. Stelele ştiu să fie aproape, stelele ştiu să fie loiale. Stelele sunt singurele care ştiu ce înseamnă vremurile de restrişte şi doar ele cunosc calea spre locul în care lumina visează. De aceea Îngerul ce păzeşte lacul tace mereu şi nimic nu-l poate face să vorbească. Dar stelele ştiu că îngerii sunt trimişi pe Pământ nu aidoma lor, ci pentru ca să lase ceva în urma lor, să lumineze calea prin experimentarea Adevărului, iar lumea va fi mai bună după reîntoarcerea lor Acasă. Şi Îngerul care tace ştie numele tuturor îngerilor care au lăsat ceva în urma lor. Şi stelele ştiu. Ascultă-le în noaptea care tace şi vei auzi nume pe care va fi bine să le ţii minte! Dacă vei plânge ţine minte să păstrezi lacrimile tale pentru Îngerul care tace. Are nevoie de ele să-i crească aripile la loc!

Şi dacă...

Şi dacă mai întâi a fost furtuna şi abia apoi fluturele a primit pulbere de stele pe aripi ca să poată zbura? Şi dacă mai înainte de târziu e doar niciodată? Şi dacă licuricii care astăzi te călăuzesc au fost mai înainte comete ce s-au topit în scânteia divină numită soare, centrul universului numit OM? Şi dacă am fost în deplinătatea puterilor mele chiar din pântece şi acolo mi-am câştigat mai întâi toate bătăliile? Şi dacă paşii mei de acum sunt luminaţi de îngerul care sunt încă? 

Şi dacă vârsta nu are de a face cu recunoştinţa? Şi dacă ce este pentru unii întâmplător e doar un scenariu bine scris cu o baghetă magică albastră? Şi dacă eu sunt curcubeul de dincolo de nori, conexiunea cu Timpul ce deja s-a oprit, căci viaţa mea sunt eu şi fără mine totuşi nu se învârte nimic? Şi dacă eu sunt Pământul care strigă: "Oameni la orizont!" Şi dacă eu sunt lumina sabiei pe care o ţin cu toate puterile strâns în mâini străbunii mei? Şi dacă muntele dinlăuntrul meu e mai adânc decât m-aş fi gândit vreodată şi eu cu mine am făcut legământul alb? Şi dacă eu sunt soluţia la cea mai cumplită enigmă a acestei vieţi? Şi dacă răspunsurile sunt tot eu? Şi dacă...

Lupii Zăpezii

Şi încă mă gândesc la clipa în care adevărul despre ceea ce am ştiut  iese la lumină. 

De fapt, viaţa pe care o doresc o trăiesc. deja. Nimeni nu te poate îngenunchea dacă nu te-ai gândit la asta cândva. 

Şi puterea lui UNU nu înseamnă singurătate, aşa cum cei egoişti pot crede. Înseamnă mult mai mult. A înţelege că eşti scânteia care poate face lumină atunci când unul câte unul, sufletele din unime se adună. A înţelege că visul tău este înainte de toate acel vis ce împlineşte un miracol stabilit demult. Nimeni nu poate deturna gândurile unui visător. Nimeni. De aceea suntem atât de puternici. De aceea ne-a revenit nouă misiunea aceasta. Şi indiferent de câte ori voi cădea, indiferent de câte ori vor crede că m-au răpus sau de oricâte ori vor crede că frica e cea care mă domină, mă voi ridica şi mai hotărâtă, şi mai plină de lumină, şi mai puternică, şi mai bună decât am fost înainte. 

Şi ce dacă încă nu ninge! Şi ce dacă ei topesc plumb deasupra norilor, ce dacă sufletelor lacrimile le sunt cu asupra de măsură! Ce dacă... Tăcerea s-a lăsat peste toate ca o perdea de fum negru, bolnăvicios. Tăcerea nu-i de aur, e de vină pentru că oamenii nu şi-au scuturat sufletele, nu le-au curăţat cum se cuvine în prag de mare sărbătoare. Nu şi-au spălat ferestrele, nici uşile, de mizeria adunată de trecerea timpului. Măcar nu au uitat să se roage, iar asta este bine. Cu stele strălucitoare pe umerii mei şi Sceptrul Luminii pe care sufletul meu l-a ţinut ascuns atât de multă vreme înalţ câmpia la rang de munte ca să aduc focurile sfinte aproape de cei care nu îşi aduc încă aminte de unde vin şi ce rost au. 

E crunt război acum, şi nu-i din pripă, ştiam cu toţii că trebuia să fie. Se schimbă viaţa noastră în astfel de vremuri îmbibate în veninul nebuniei. Dar nu fac nici un pas înapoi. Privesc dincolo de norii negri şi văd splendoarea unui albastru pe care doar miracolele îl au. Şi sunt coşmaruri undeva, pe partea stângă, lovituri neprielnice şi ticăloase pe partea dreaptă, dar nimic nu poate împiedica apariţia curcubeului sufletului meu deasupra tuturor. Pământene lucruri trebuie făcute şi le fac, căci sufletul lumină aduce prin fluturii lui. Lanţuri au fost la picioarele mele îndelung, brutal şi nedorit, dar rugăciunile albe de demult au rupt verigile şi cu gleznele pline de răni am păşit pe calea rostuită. Şi da, ace de gheaţă au sfichiuit obrajii fără de sânge rămaşi, albi precum neaua. Şi da, otrăvuri mi-au zdrelit degetele şi spini au încercat să treacă de paza îngerilor mei, dar... a venit zăpada ce m-a încălzit cu iubirea ei şi legământul a fost refăcut. Abia când mi-am adus aminte că sunt a Lupilor Albi preoteasă şi că puterea mea e deplină am renăscut din propria cenuşă ce ardea în vatra de Acasă şi ştiu că mai sunt doi Lupi Albi de adus aici ca să fie legământul împlinit. Din vatra străbună i-am zărit zâmbind pe amândoi, fericiţi că nici eu, nici tu, draga mea, nu i-a uitat. Nu degeaba stăm spate în spate. Ne sunt cuvintele albi fulgi de zăpadă şi lumina noastră cade pe Pământ, dezrobind miracole.

Calul de Foc

A venit vremea schimbării, căci alegerea a fost făcută. Am mers acolo unde merg în fiecare noapte şi pentru că sabia mea s-a trezit la lumină răspunsuri mi-au fost date.
S-au auzit glasuri de nemulţumire la marea mea schimbare, unii chiar s-au împotrivit cu înverşunare libertăţii mele. În noaptea în care ceaţa se tot rupea bucăţi, din fiinţa mea se auzea un strigăt neomenesc, de fiară ce era arsă cu fierul roşu al iubirii Lui. Şi s-a luptat ca să nu piardă nimic din ce culcuş călduţ avea, şi s-a târât crezând că va trece cumva neobservat, şi s-a topit precum ceara lumânărilor uitând că flacăra nu poate fi imitată. Nimic nu i-a fost cu putinţă, căci rostuirea era clară. Nimic din ce nu este lumină nu poate locui în fiinţele de lumină alese de EL. Adunate ghem erau cu toate, gânduri în restrişte, gânduri fel de fel. Fire încurcate se încurcau mai tare, în fapt dureri şi suferinţe dintotdeauna îndurate. I-a fost uşor să se prindă de ceea ce eram, căci speranţa fusese alungată de mult prea multă vreme din preajmă-mi. Dar cu alegerile nu te poţi juca, e greu să fii parazit pe o fiinţă de lumină. E greu să îţi mai menţii tentaculele în seva ce te arde pe dinăuntru. Deci urletul din noapte voia să-mi fie frică. Fără să ştie că nimic din ce a fost odată frica nu-mi era străin. Urletul era menit să semene teroare şi când am deschis ochii am zărit aripi negre ce se zbăteau să menţină controlul. Cu toată puterea am înfruntat frica şi am stăpânit perfect Sceptrul Lupilor Albi, de la care am deprins meşteşugul rugăciunilor albe. Iubirea mea a chemat sufletele străbunilor. Şi au venit în număr mare. De la fiecare am primit în dar o sămânţă de lumină şi rugăciunile lor albe s-au transformat într-un fluture ce a prins a bate din aripi ca să-mi asigure protecţia pentru totdeauna. Bătaia lui de aripi a rupt toate legăturile vechi, a spulberat pentru totdeauna gândurile ruginite pe care năvoadele le aduceau la mal. Şi astfel, în copitele Calului meu de Foc, ce a venit să-mi purifice vindecarea, au fost călcate noroiul, putregaiul şi mizeria adunate. Astfel, mi-am adus aminte de legământul dintru începuturi, când am jurat că nimeni nu va împiedica copiii destinului să aducă lumina Acasă iar. Şi ce dacă e vremea foametei, ce dacă e vremea secetei, că aceia ce au uitat că au aripi merg încă pe jos. E datoria noastră să-i trezim cu Caii de Foc ai Cerului vindecându-i prin arsură. E rostul, e datoria noastră, e scris să-i trecem peste pragul luminii. Cu mâinile în coama plină de lumină a Calului meu de Foc destinat alerg liberă spre victoria pe care străbunii veniţi din iubire mi-au dat puterea să o câştig. Şi dacă trebuie să ard ca să vindec, sigur voi face lumină...

Lasă-te în voia ta şi vei fi iubire!

Când legămintele se rosteau nimic nu le mai schimba, de aceea astăzi ce trebuie să se întâmple se întâmplă. 

Când se purta unul altuia de grijă era ceva firesc, de aceea astăzi există atâtea coincidenţe. 

Când era întregul întreg şi ideea era idee, iubirea era şi ea iubire. Când era vremea călăuzelor nu exista loc în care lumina să nu poată pătrunde. Era vremea când

paşii pe Pământ nu erau de om. 

Astăzi e vremea când visele îţi spun că ai aripi şi aripile îţi aduc aminte că ai venit să călăuzeşti. Este vremea când trezirea ta limpezeşte apele. Nu este vremea îndoielilor, nu este decât vremea când trebuie să asculţi, să taci şi să priveşti, căci ştii atât de multe. Este vremea când lumina clădeşte adăposturi pentru cei ce şi-au adus aminte cine sunt. Este vremea când marea Poartă se deschide pentru cei ce au acceptat schimbarea. Este vremea iubirii din nou. A legămintelor rostite în cea dintâi viaţă, a asumării unui rol. E vremea însoţirii şi a împlinirii. E vremea să-ţi aduci aminte cine eşti şi tu! E vremea să îmbrăţişezi necunoscuţii! E vremea să vină şi cei rămaşi ca să ne aştepte. E vremea ca Sceptrul să fie lăsat să aducă echilibru. Trezeşte-te şi lasă sângele să-şi amintească şi el de rostul lui! Trezeşte-te şi lasă viaţa să te străbată! Un pas mai este până la trecere şi trebuie să-l faci! Fii purtător al luminii! Iubeşte-ţi schimbarea căci e singura ta certitudine! Lasă lumina să pătrundă acolo unde te-ai opus cândva! Lasă-te în voia ta şi vei fi iubire!

Vremea Luminii

Dacă într-o zi vei vedea flacăra la care ai visat mereu ce ai face? Ai lăsa-o să ardă până dispare sau ţi-ai da seama că este vorba de scânteia ta divină? 
Când o viaţă ai crezut în iubire şi ai dăruit-o mereu, devii una cu cei care au primit şi nu au răspuns în nici un fel sau vei fi tu însăţi schimbarea dăruind fără să te mai gândeşti la răspunsuri? Noaptea e cel mai bun moment pentru a vedea limpede, ziua ştii deja totul. Uneori ai răspunsuri pe care nu le poţi da. Nici măcar ţie însăţi. 
Pentru cel căruia îi este sete apa are gustul cel mai bun din lume. Visând, zburând, uitând de aripi, nu mai atingi apa. Atunci când înţelegi tot ceea ce trebuie să înţelegi la momentul la care este necesar să înţelegi eşti ceea ce crezi nu ceea ce-ţi doreşti să fi. 
Şi vremea înţelegerii e la doi paşi.

Vremea să facem ce trebuie făcut este aici şi ea. Vremea întunericului e pe sfârşite şi în oraşul plin de umbre, de după focul cel mare, cenuşa a acoperit totul. Ai nevoie de felinare ca să vezi dincolo de gând, semn clar că eşti cel care eşti dincolo de ceea ce eşti. Nu face nimic din ceea ce nu vrei să faci şi tot din ceea ce simţi şi vrei să faci este bine să faci.Ţi-e senin în gânduri şi inima la fel, căci nu degeaba porţi felinarul în mâna ta. Deci călăuze spre adevăr suntem, unii lângă alţii şi mereu unul suntem toţi. Călăuze spre muntele unde florile încolţesc doar din Alb.
Se risipeşte oraşul ars, se duc pe aripi de albă tăcere strigăte în care acesta s-a despicat din durerea de a deveni interzis. Ninge cu cenuşă, suntem puţini, dar ştim cine suntem şi ne cunoaştem adevărurile întregi. Suntem câţiva, dar ne avem unii pe alţii şi unul suntem toţi. Vorbim puţin, răsuflând adânc la fiecare rost rostit şi căldura noastră aduce lumina din dorinţe la lumină. Când deschidem ochii nu ameţim căci am deprins arta zborului deplin din atâtea căderi şi am învăţat credinţa de la pietrele calde ascunse bine de strămoşi. Am atins zorii cu călăuzirea noastră şi vine şi vremea zăpezii chiar astăzi. 
Astfel a început vremea LUMINII

Lacrimi

Dincolo de rochia roşie se ascund dragoni ce aruncă flăcări. Dincolo de profunzimi se ascund puteri incredibile pe care ea nu reuşeşte să le vadă încă. Dincolo de gândurile neliniştite se ascunde o înţelepciune fabuloasă. Dincolo de lacrimile ei se ascunde un zâmbet blând, echilibrat, inocent şi senin. Dincolo de tristeţea ei ce muşcă din nopţile ei ce ar trebui să fie liniştite se ascund aripi strălucitoare. Dincolo de neputinţa ei se ascunde un vis împlinit. Dincolo de singurătate se ascund fraţii ei, îngerii. Dincolo de locul în care s-a oprit să plângă se ascunde călătoria cuvântului LUI ce a ajuns până la ea.
Dincolo de toate se ascund miracolele ei. I-a luat mereu prin surprindere pe toţi cu blândeţea împlinirilor, cu adevărul viselor şi cu bunătatea trăirilor. Dincolo de întâmplare se ascunde capacitatea ei de a rezista. Dincolo de ALB se ascunde intensitatea sensibilităţii, pasiunii şi ardorii ei. Dincolo de întuneric se ascunde iubirea ei. Dincolo de toate acestea un copil alerga cu un fulg de nea în palme şi voia să mulţumească unui înger pentru perfecţiunea pe care o primise în dar. O mână caldă l-a mângâiat pe creştet şi, în faţa îngerului ce plângea, copilul s-a oprit şi l-a întrebat de ce nu zboară. Când lacrimile îngerului au căzut în palmele copilului acesta a spus simplu: "Mulţumesc! Acum ştiu de unde vin fulgii de nea!" Şi îngerul a zâmbit. 
În aceeaşi clipă Cerurile s-au deschis şi pentru că un copil şi-a trăit visul până la capăt dorindu-şi să mulţumească unui înger Pământul a fost curăţat de păcate. 
Pentru că un copil a mulţumit, fulgii de nea au vindecat Pământul. Apoi... a venit Crăciunul!

În sfârşit ALB

Iarna s-a ascuns departe de ochii lumii şi visează marea ninsoare ce va să vină. De aceea nu este zăpadă încă şi câmpurile par fără vlagă. De aceea şi-au pierdut licuricii strălucirea, căci la fiecare pas se lovesc de amestec de anotimpuri. Nu mai ştiu săracii cât durează vara, cât e toamna de lungă sau dacă vine primăvara iar. Obosiţi, privesc pe sub aripile tocite la greierii ce au lăsat şi ei chitarele jos, căci au răguşit de atât cântat. Iarna doarme sub poverile adunate, ştie că drumul ei se deschide, ştie că milioane de fulgi de nea îşi aşteaptă rândul la minunea de a atinge, curăţa şi vindeca Pământul chiar dacă surorile ei îşi fac de cap acum. 
Ştie că Lupii Albi aşteaptă ca ea să se trezească şi că doar veghea lor e cea care i-a păstrat vie haina de Alb. Dar dacă se trezeşte acum, deşi vede tot ceea ce se întâmplă, nimic nu va fi aşa cum este scris să fie. De la răbdare a trecut la îndelungă răbdare şi visul ei e plin de LUMINĂ pentru timpul când totul va fi curăţat. Cu tristeţea ei de acum, cu neputinţa ei de acum, cu neliniştea ei de acum va şterge trecutul definitiv şi viaţa va fi ce trebuie să fie...
La capătul curcubeului, unde luna străluceşte neoprită, aşteaptă valuri albe de zăpadă gata să se aştearnă pe Pământ. Dar iarna încă doarme. Ştie când trebuie să intre în scenă. 
E drept că unii fulgi mai mici tot aleargă în stânga şi-n dreapta de nerăbdare, dar lângă fruntea Iernii e frig bine. Trei paşi mai sunt şi Iarna îi numără în gândul ei. Trei paşi mai au de aşteptat şi viscolul şi fulgii de nea. Şi apoi... va fi în sfârşit ALB...

Seminţe de aripi

Aripa ei era frântă de prejudecăţi şi gânduri. În ciuda acestei rupturi neaşteptate, era mai liberă ca vântul. 
Prin ea, doar prin ea au loc miracole. Nu în afara ei, în jurul ei sau pentru ea. 
Din aripa ei sfâşiată se scurgeau pe pământ seminţe de lumină şi, oricât de greu i se părea, ştia că vor încolţi aripi Pământului. Dar trebuia să fie lovită ca să înţeleagă mai bine înălţimile. 
Şi-a dorit mereu să simtă ce simţea chiar astfel fiind, rănită, pentru că zborul a fost visul ei dintotdeauna şi cum altfel să poată învăţa dacă nu căzând! Abia când a început să dăruiască iubire ultimei fiinţe la care se gândea aripa ei a început să-şi revină. Abia când şi-a adus aminte de ea, de rolul ei, a reuşit să facă pasul peste marele prag. Redevenind cea dintru începuturi şi-a amintit şi de căderea dintâi. Atunci s-a ridicat uşor, era vorba doar de ea. Seminţele risipite din aripa ei frântă aveau un rost, acela de a o ajuta să ridice întreg Pământul, alături de alţi îngeri anume veniţi pentru asta. 
Chiar dacă a spus uneori că nu mai poate face faţă, chiar dacă a spus câteodată că îi este prea greu, era recunoscătoare prezenţei la ultima luptă astăzi, acum, aici. Dacă aripa nu i-ar fi fost frântă ar mai fi avut vreun merit? Ar fi înţeles mesajul adevărat? 
Vremurile sunt grele, dar vremurile sunt noi. Paşii sunt înceţi, dar paşii sunt sus. Drumurile sunt nesigure, dar drumurile nu sunt drepte. Pragurile sunt înalte, dar pragurile sunt şi jos şi sus. A deschis în sfârşit poarta cu cheia pe care o purta de atâtea vieţi la gâtul ei şi când lumina a început să danseze nimic din ceea ce povară a însemnat pentru ea n-a mai existat. Când Pământul nu s-a mai cutremurat sub picioarele ei a ştiut că a schimbat cursul vieţii...

Dans alb

Ca să trezesc oamenii din somnul lor uneori trebuie să dansez aşa cum nimeni nu o poate face. Suflet bătrân sau nu, încerc să mă perfecţionez, căci nu totdeauna reuşesc. Cei care se trezesc primesc nume noi, cele dintâi, şi-şi amintesc începutul. Ştiind ce urmează, aceştia se sufocă în aşteptarea împlinirii şi numără clipele care trec cu greutate. Am mâna prinsă în norii ce-şi aşteaptă rândul la zăpadă şi visul lor cu mine era unul plin de iubire. Ca să trezesc oamenii dansez desculţă prin gândurile firelor de iarbă ce-şi aşteaptă rândul la viaţă şi visul lor e unul plin de culori. Am adunat argint de lună plină la glezne şi ştiu că mi-e pusă la încercare răbdarea, mi-e pusă credinţa la încercare, mi-e pusă inima la încercare în dansul meu. Dar descoperirile mele sunt preţioase şi le pun deoparte, pentru vreme de lumină. Se cutremură pământul, marea şi cerul se trezesc la rându-le, se desprind sorii din locul lor căci lumea se trezeşte. Am luat decizia de a dansa un curcubeu la răscruce de drumuri şi a devenit singura formă de expresie înaltă a fiinţei care sunt. Şi în dansul meu rostesc cuvinte care mută munţii, care schimbă drumul apelor şi care descâlcesc fire încurcate de alţii care niciodată nu au avut ce face. Din descâlcelile acestea am aflat adevărul şi te-am găsit pe tine, Alb ca libertatea însăşi. Mi-ai zâmbit şi mi-ai spus să nu mai privesc înapoi. Chiar dacă voi greşi un pas sau doi, voi rămâne cu dansul şi cu urmările lui. Am fost oarbă în faţa dansului meu şi nu i-am văzut frumuseţea până când nu ai apărut tu, care, trezindu-te ţi-ai reluat numele de Alb şi acum aştepţi ca împlinirile să se împlinească. Pură lumină, infinită, inepuizabilă, acesta este dansul meu şi oamenii se trezesc în fiecare clipă. Devenim UNUL în fiecare clipă când realizăm că singurele momente de pericol sunt atunci când vrem să renunţăm sau să ne mulţumim cu puţin. Dansez alb cu Albul meu şi ştiu ce frumoasă este dimineaţa trezirii lui UNU...

Pasărea de Foc

Când plânge Pasărea de Foc oricine poate să meargă pe apă. Când râde Pasărea de Foc oricine poate să ridice ochii în lumină. Când Pasărea de Foc cântă nimeni nu mai rătăceşte pe poteci. Salamandrele sunt scânteile ce au căzut când Pasărea de Foc a venit pe lume. Din dansul lor între două lumi ea renaşte mereu şi mereu şi mereu...  Când Pasărea de Foc păşeşte, vântul uită să bată, iar soarele, hipnotizat, gândeşte mai puţin şi simte mai mult.  Acolo unde Pasărea de Foc trăieşte, vibrează aerul de prea mulţi îngeri care uită că sunt îngeri şi se visează oameni. 
Acolo unde cad lacrimile Păsării de Foc rănile se închid fără să fie întrebate. 
Atingerea Păsării de Foc aduce cu sine vindecarea nemuririi, a cărei sămânţă o purtăm în noi.
Dacă primeşti încrederea ei nimic nu îţi mai opreşte zborul. Dacă accepţi prietenia ei vei zâmbi veşnic. Dacă te laşi vindecat de ea, te va proteja întotdeauna. Dacă Pasărea de Foc te iubeşte înseamnă că eşti nemuritor deja.

Vibraţie

Prin mine curge astăzi universul, căci eu sunt el şi invers.

E greu să împrăştii culori în fiinţa ta? E grea răspândirea luminii dinspre înlăuntru spre afară?

Să fie simplă transformarea?

E greu să fiu eu însămi?

Până la ultimul detaliu totul este simplu. Oricât ar părea de ciudat şi cea mai cumplită alegere a mea a fost de fapt cea mai bună, căci astfel mi-am adunat curajul să pot înfrunta simplu totul.

Mi-am strâns temerile într-o palmă ca să pot ţine sabia luminii în cealaltă şi să pot lupta. Mi-am întrecut aşteptările ca să pot depăşi obstacolele. Sunt clipe în care m-am simţit singură, nesigură, dar ele sunt prea puţine şi trebuie să le uit trecătoarea existenţă oricât de întunecate par. E vremea ultimului pas spre cel dintâi. Soarele este mândru de florile ce înfloresc în urma paşilor mei albiţi de atât de multe chinuri. Buchete de vise împlinite umplu braţele îngerilor bucuroşi că am înţeles de ce mi-a dispărut frica atunci când am privit-o în faţă. De atâtea puteri dispun când sunt pusă la încercare încât abia acum înţeleg de ce a trebuit să le duc eu pe toate. Mi-am schimbat fericirea în nefericire şi am luat decizia de a o schimba din nou în fericire ştiind că va trebui totuşi să mai suport vechea vibraţie o vreme.