Aripa ei era frântă de prejudecăţi şi gânduri. În ciuda acestei rupturi neaşteptate, era mai liberă ca vântul.
Prin ea, doar prin ea au loc miracole. Nu în afara ei, în jurul ei sau pentru ea.
Din aripa ei sfâşiată se scurgeau pe pământ seminţe de lumină şi, oricât de greu i se părea, ştia că vor încolţi aripi Pământului. Dar trebuia să fie lovită ca să înţeleagă mai bine înălţimile.
Şi-a dorit mereu să simtă ce simţea chiar astfel fiind, rănită, pentru că zborul a fost visul ei dintotdeauna şi cum altfel să poată învăţa dacă nu căzând! Abia când a început să dăruiască iubire ultimei fiinţe la care se gândea aripa ei a început să-şi revină. Abia când şi-a adus aminte de ea, de rolul ei, a reuşit să facă pasul peste marele prag. Redevenind cea dintru începuturi şi-a amintit şi de căderea dintâi. Atunci s-a ridicat uşor, era vorba doar de ea. Seminţele risipite din aripa ei frântă aveau un rost, acela de a o ajuta să ridice întreg Pământul, alături de alţi îngeri anume veniţi pentru asta.
Chiar dacă a spus uneori că nu mai poate face faţă, chiar dacă a spus câteodată că îi este prea greu, era recunoscătoare prezenţei la ultima luptă astăzi, acum, aici. Dacă aripa nu i-ar fi fost frântă ar mai fi avut vreun merit? Ar fi înţeles mesajul adevărat?
Vremurile sunt grele, dar vremurile sunt noi. Paşii sunt înceţi, dar paşii sunt sus. Drumurile sunt nesigure, dar drumurile nu sunt drepte. Pragurile sunt înalte, dar pragurile sunt şi jos şi sus. A deschis în sfârşit poarta cu cheia pe care o purta de atâtea vieţi la gâtul ei şi când lumina a început să danseze nimic din ceea ce povară a însemnat pentru ea n-a mai existat. Când Pământul nu s-a mai cutremurat sub picioarele ei a ştiut că a schimbat cursul vieţii...
