Lupul Alb păşea încet pe iarba poienii şi legământul lui sună aproape ireal, chiar înainte de a i se cere să-l rostească, dar el nu era un spirit oarecare. Cunoaşterea şi înţelepciunea îi erau date ca daruri de ursitoare la naştere. Venise pe lume Alb, altfel decât cei din haita lui şi oricât a încercat nu a putut fi altfel. Lumina lui orbise haita şi nimeni nu l-a mai recunoscut atunci când a adus singur mai mult decât cu toţii la un loc ca pradă. Nici propria mamă. Rănit cumplit şi singur şi-a găsit calea spre Sfântul Munte, acolo unde Părintele Lui îl chemase la ordine. Tot ce alţii nu puteau acumula el reuşea, tot ce altora li se părea imposibil, pentru el era simplu. Marele Preot ştia deci pe mâna cui putea lăsa comoara cea mai de preţ a poporului său. Dar şi pe fiica sa, cea care nu cunoscuse niciodată alt aer decât al înălţimilor Muntelui Sfânt. Durerea din inima părintelui se simţea de la depărtare. Lupul Alb ştia ce sunt colţii care strângeau din ce în ce mai tare inima Marelui Preot, trecuse prin furcile chinurilor de atât de multe ori. Când rosti legământul era hotărât să ducă totul până la capăt. El nu era dintre acei care se topesc la vederea duşmanilor, nu era dintre cei care se sperie şi de umbra lor. Slujitor al Părintelui său era de când venise pe aceste pământuri şi jurase credinţă. Nimic nu-l putea determina să facă altfel. Se apropia clipa. Marele Preot îi oferi Lupului Alb preoţia şi puterea de a duce credinţa mai departe. Fiica sa era la rându-i purtătoarea celor mai mari secrete, pe care nici o altă femeie din vremea ei nu avea cum să le atingă vreodată, de aceea Lupul Alb rosti legământul fără să clipească. O cunoştea prea bine şi ştia că îi este pavăză şi scut de acum pentru totdeauna. În grija lui fusese lăsată fiica Marelui Preot.
Dincolo de Poiana Sacră, haitele luptau pentru regatul luminii. Marele preot îşi îmbrăţişă fiica pentru ultima dată şi cu lacrimi în ochi mulţumi Lupui Alb pentru sacrificiul său. Pe vechiul drum al Cetăţii Albe fiica Marelui Preot şi Lupul Alb mergeau îngânduraţi. Trădarea era cea care urnise munţii şi cetatea lor fusese cucerită. Nimic altceva nu o putea face. Ştiau amândoi că purtau o comoară de preţ şi nimic nu putea să le zdruncine misiunea. Era o lecţie învăţată devreme şi la timp. Marea Pădure le-a oferit adăpost şi în alt munte sfânt au lăsat viaţa să-şi urmeze cursul ei firesc. Se înţelegeau fără de cuvinte, în tăcere. Atentă la tot ce el avea de tăiat de la rădăcină, ea vindeca şi lumina cu harul ei. El o învelise de prea multe ori cu blana lui ca să nu cunoască fiecare curbă a trupului ei, văzuse de prea ori bucuria alinării celor fără de putere ca să nu ştie fiecare linie a sufletului ei nobil. S-au ţinut de mâini când urcuşul le-a fost greu, s-au îmbrăţişat în mijloc de furtuni, s-au aliat să dea cunoaşterea celor ce şi-au dorit-o şi frica nu o cunoşteau. Trebuia să treacă vreme, trebuia să se scurgă nisipul clepsidrei şi nimeni nu ar fi reuşit să ducă până la capăt ceea ce doar lor le-a fost destinat în ceruri. Vieţi au trecut, s-au regăsit în toate. De fiecare dată au reuşit să împlinească totul. În vremea unui război mai dur decât acela ce-i adusese împreună, căci hoţii de lumină erau fără suflet. Erau carcase putrede şi pline de nămolul gros al necunoaşterii. Iubirea ce lumina calea Lupilor Albi spre Poiana Altarului era a sufletelor lor nemuritoare şi era comoara pe care o purtaseră prin întreaga galaxie. Cunoaşterea şi credinţa lor au adus Lupii Albi la viaţă din nou şi urletul lui după atâtea vieţi de tăcere a cutremurat tabăra adversă. Marea Poartă a Luminii se deschidea cu Sceptrul Iubirii lor. Hoţii fugeau ca nişte laşi, ştiind că lupta aceasta era pierdută.
Pământul se ridica la vibraţia IUBIRII şi nimic nu-l mai putea opri. Misiunea lor era îndeplinită şi de mână trecură prin Marea Poartă, acolo unde Marele Preot aştepta...
