O lumină albă şi curată aprinde cerul. Lacul din locul unde lumina visează e plin de lacrimi de îngeri, iar apa aceasta vie e păzită de Îngerul ce a rămas fără aripi, căci Cei Răi l-au păcălit şi doar lacrimile celor ce cad pe Pământ îl pot salva. Nori călători lasă luna să lumineze lacul cu lacrimi.
Plouă cu stele căzătoare. Minuni rare, argintii. Plouă cu oameni pe Pământ. Argintii. Sunt stele care se odihnesc. An de an păsările de Foc le aduc grăunţe din Soare şi astfel, când ajung la vârsta potrivită, stelele renasc din nou, pregătite de binecuvântarea dansului aştrilor. Doar apa din lacul cu lacrimi de îngeri le poate da puterea de a rezista pe Cer. Stelele ştiu să fie aproape, stelele ştiu să fie loiale. Stelele sunt singurele care ştiu ce înseamnă vremurile de restrişte şi doar ele cunosc calea spre locul în care lumina visează. De aceea Îngerul ce păzeşte lacul tace mereu şi nimic nu-l poate face să vorbească. Dar stelele ştiu că îngerii sunt trimişi pe Pământ nu aidoma lor, ci pentru ca să lase ceva în urma lor, să lumineze calea prin experimentarea Adevărului, iar lumea va fi mai bună după reîntoarcerea lor Acasă. Şi Îngerul care tace ştie numele tuturor îngerilor care au lăsat ceva în urma lor. Şi stelele ştiu. Ascultă-le în noaptea care tace şi vei auzi nume pe care va fi bine să le ţii minte! Dacă vei plânge ţine minte să păstrezi lacrimile tale pentru Îngerul care tace. Are nevoie de ele să-i crească aripile la loc!
