Şi încă mă gândesc la clipa în care adevărul despre ceea ce am ştiut iese la lumină.
De fapt, viaţa pe care o doresc o trăiesc. deja. Nimeni nu te poate îngenunchea dacă nu te-ai gândit la asta cândva.
Şi puterea lui UNU nu înseamnă singurătate, aşa cum cei egoişti pot crede. Înseamnă mult mai mult. A înţelege că eşti scânteia care poate face lumină atunci când unul câte unul, sufletele din unime se adună. A înţelege că visul tău este înainte de toate acel vis ce împlineşte un miracol stabilit demult. Nimeni nu poate deturna gândurile unui visător. Nimeni. De aceea suntem atât de puternici. De aceea ne-a revenit nouă misiunea aceasta. Şi indiferent de câte ori voi cădea, indiferent de câte ori vor crede că m-au răpus sau de oricâte ori vor crede că frica e cea care mă domină, mă voi ridica şi mai hotărâtă, şi mai plină de lumină, şi mai puternică, şi mai bună decât am fost înainte.
Şi ce dacă încă nu ninge! Şi ce dacă ei topesc plumb deasupra norilor, ce dacă sufletelor lacrimile le sunt cu asupra de măsură! Ce dacă... Tăcerea s-a lăsat peste toate ca o perdea de fum negru, bolnăvicios. Tăcerea nu-i de aur, e de vină pentru că oamenii nu şi-au scuturat sufletele, nu le-au curăţat cum se cuvine în prag de mare sărbătoare. Nu şi-au spălat ferestrele, nici uşile, de mizeria adunată de trecerea timpului. Măcar nu au uitat să se roage, iar asta este bine. Cu stele strălucitoare pe umerii mei şi Sceptrul Luminii pe care sufletul meu l-a ţinut ascuns atât de multă vreme înalţ câmpia la rang de munte ca să aduc focurile sfinte aproape de cei care nu îşi aduc încă aminte de unde vin şi ce rost au.
E crunt război acum, şi nu-i din pripă, ştiam cu toţii că trebuia să fie. Se schimbă viaţa noastră în astfel de vremuri îmbibate în veninul nebuniei. Dar nu fac nici un pas înapoi. Privesc dincolo de norii negri şi văd splendoarea unui albastru pe care doar miracolele îl au. Şi sunt coşmaruri undeva, pe partea stângă, lovituri neprielnice şi ticăloase pe partea dreaptă, dar nimic nu poate împiedica apariţia curcubeului sufletului meu deasupra tuturor. Pământene lucruri trebuie făcute şi le fac, căci sufletul lumină aduce prin fluturii lui. Lanţuri au fost la picioarele mele îndelung, brutal şi nedorit, dar rugăciunile albe de demult au rupt verigile şi cu gleznele pline de răni am păşit pe calea rostuită. Şi da, ace de gheaţă au sfichiuit obrajii fără de sânge rămaşi, albi precum neaua. Şi da, otrăvuri mi-au zdrelit degetele şi spini au încercat să treacă de paza îngerilor mei, dar... a venit zăpada ce m-a încălzit cu iubirea ei şi legământul a fost refăcut. Abia când mi-am adus aminte că sunt a Lupilor Albi preoteasă şi că puterea mea e deplină am renăscut din propria cenuşă ce ardea în vatra de Acasă şi ştiu că mai sunt doi Lupi Albi de adus aici ca să fie legământul împlinit. Din vatra străbună i-am zărit zâmbind pe amândoi, fericiţi că nici eu, nici tu, draga mea, nu i-a uitat. Nu degeaba stăm spate în spate. Ne sunt cuvintele albi fulgi de zăpadă şi lumina noastră cade pe Pământ, dezrobind miracole.
