S-au auzit glasuri de nemulţumire la marea mea schimbare, unii chiar s-au împotrivit cu înverşunare libertăţii mele. În noaptea în care ceaţa se tot rupea bucăţi, din fiinţa mea se auzea un strigăt neomenesc, de fiară ce era arsă cu fierul roşu al iubirii Lui. Şi s-a luptat ca să nu piardă nimic din ce culcuş călduţ avea, şi s-a târât crezând că va trece cumva neobservat, şi s-a topit precum ceara lumânărilor uitând că flacăra nu poate fi imitată. Nimic nu i-a fost cu putinţă, căci rostuirea era clară. Nimic din ce nu este lumină nu poate locui în fiinţele de lumină alese de EL. Adunate ghem erau cu toate, gânduri în restrişte, gânduri fel de fel. Fire încurcate se încurcau mai tare, în fapt dureri şi suferinţe dintotdeauna îndurate. I-a fost uşor să se prindă de ceea ce eram, căci speranţa fusese alungată de mult prea multă vreme din preajmă-mi. Dar cu alegerile nu te poţi juca, e greu să fii parazit pe o fiinţă de lumină. E greu să îţi mai menţii tentaculele în seva ce te arde pe dinăuntru. Deci urletul din noapte voia să-mi fie frică. Fără să ştie că nimic din ce a fost odată frica nu-mi era străin. Urletul era menit să semene teroare şi când am deschis ochii am zărit aripi negre ce se zbăteau să menţină controlul. Cu toată puterea am înfruntat frica şi am stăpânit perfect Sceptrul Lupilor Albi, de la care am deprins meşteşugul rugăciunilor albe. Iubirea mea a chemat sufletele străbunilor. Şi au venit în număr mare. De la fiecare am primit în dar o sămânţă de lumină şi rugăciunile lor albe s-au transformat într-un fluture ce a prins a bate din aripi ca să-mi asigure protecţia pentru totdeauna. Bătaia lui de aripi a rupt toate legăturile vechi, a spulberat pentru totdeauna gândurile ruginite pe care năvoadele le aduceau la mal. Şi astfel, în copitele Calului meu de Foc, ce a venit să-mi purifice vindecarea, au fost călcate noroiul, putregaiul şi mizeria adunate. Astfel, mi-am adus aminte de legământul dintru începuturi, când am jurat că nimeni nu va împiedica copiii destinului să aducă lumina Acasă iar. Şi ce dacă e vremea foametei, ce dacă e vremea secetei, că aceia ce au uitat că au aripi merg încă pe jos. E datoria noastră să-i trezim cu Caii de Foc ai Cerului vindecându-i prin arsură. E rostul, e datoria noastră, e scris să-i trecem peste pragul luminii. Cu mâinile în coama plină de lumină a Calului meu de Foc destinat alerg liberă spre victoria pe care străbunii veniţi din iubire mi-au dat puterea să o câştig. Şi dacă trebuie să ard ca să vindec, sigur voi face lumină...
