Profeţia a fost rostită în jurul Marelui Foc, iar de atunci toată suflarea Pădurii aşteaptă zăpada, indiferent de anotimp, căci tot din ce e scris să fie astăzi e departe de ce a fost. Amestecul de anotimpuri face ca fulgii de nea să cadă numai când freamătă de prea multă dorinţă de dans. Toţi ştiu că e vremea curăţării, căci ce e prea mult e prea mult.
Drumul către cetatea albă a rămas un mister. E dat puţinilor împrăştiaţi în lume ca să-l descopere şi să aducă iar lumina pe pământ. Lupii Albi, urmaşi ai marilor preoţi, au dezlegare să cheme la ordine şi urletul lor va sparge gheaţa norilor. Pe Lupii Albi îi poţi recunoaşte după setea lor de dreptate, după foamea lor de înţeleciune şi după nobila lor inimă. Ei ştiu ce e durerea şi ştiu că trebuie să aştepte momentul în care Cerurile se vor fi deschis, pentru ca Porţile Răului să se închidă pentru totdeauna. Lupii Albi se simt în Marea Pădure, în ochii lor priveşti de fiecare dată când îţi oglindeşti privirea în apele repezi, mângâierea lor o cunoaşte doar copilul pe care nimeni nu-l poate atinge datorită luminii ce-l protejează. Legământul lor a fost făcut în bocetul durerii, căci neamul li se stingea, din ce în ce mai diferit de ceilalţi. Puţini aleşi au fost să ducă numele mai departe, puţini, dar misiunea lor a rămas secretă, căci nu era bine ca răul să cunoască adevărul despre profeţie. Amintirile le-au fost şterse de Marele Preot şi în lumina Lunii s-au scăldat cu toţii devenind nemuritori. Iubirea era singura ce amintirile putea să le aducă înapoi. Şoaptele ei pot readuce speranţa în sufletele Lupilor Albi, împrăştiaţi în lumea în care întunericul devenise stăpân. Salvarea lor a fost că a fi diferit presupune a deveni invizibil în ochii celorlalţi şi astfel puteau supravieţui secole fără să ştie nimeni cine sunt cu adevărat. Au fost martori ai nebuniei pe care comoara neamului lor o crease. Dar adevărul despre ea numai ei îl cunoşteau, de aceea tăcerea lor era deplină. Jertfa tăcerii, jertfa aripilor tăiate de prea multă iubire pentru ceilalţi a ajuns la capăt. În împietrită durere erau demult cu toţii, iar urletul trebuia să se audă departe. Nu era ezitare în sufletul lor. Era doar aşteptare. Trebuia să fie toţi, cu aceleaşi puteri, nu cu sleite glasuri de prea marele efort al risipei de alb. Dar aşteptarea se apropia cu paşi repezi de final. Sincronizarea trebuia să fie perfectă. Nu era permisă nici o secundă în plus. Nervozitatea Lupilor Albi nu trebuia să crească, de aceea iubirea le-a trezit amintirile şi s-au regăsit cu toţii, uniţi de Marele Foc dintre ani. Pe malul apei, acolo unde Luna coborâse să-şi împletească părul, Lupii Albi îşi aşezau semnele. Se recunoşteau încet unul pe altul şi pietrele fără de semn erau lăsate să cadă în afara Focului. Mai uşori de acum, Lupii Albi şi-au simţit aripile şi au înţeles că era clipa de pe urmă. În regăsirea lor bucuria urletului a venit simplu. Şi ninsoarea care a urmat a adus cetatea albă la viaţă, curăţând toate sufletele de noroiul şi mizeria necredinţei. E vremea zăpezii, e vremea Lupilor Albi, e vremea iubirii şi e vremea bucuriei de a fii liber să zbori...
