Iarna s-a ascuns departe de ochii lumii şi visează marea ninsoare ce va să vină. De aceea nu este zăpadă încă şi câmpurile par fără vlagă. De aceea şi-au pierdut licuricii strălucirea, căci la fiecare pas se lovesc de amestec de anotimpuri. Nu mai ştiu săracii cât durează vara, cât e toamna de lungă sau dacă vine primăvara iar. Obosiţi, privesc pe sub aripile tocite la greierii ce au lăsat şi ei chitarele jos, căci au răguşit de atât cântat. Iarna doarme sub poverile adunate, ştie că drumul ei se deschide, ştie că milioane de fulgi de nea îşi aşteaptă rândul la minunea de a atinge, curăţa şi vindeca Pământul chiar dacă surorile ei îşi fac de cap acum.
Ştie că Lupii Albi aşteaptă ca ea să se trezească şi că doar veghea lor e cea care i-a păstrat vie haina de Alb. Dar dacă se trezeşte acum, deşi vede tot ceea ce se întâmplă, nimic nu va fi aşa cum este scris să fie. De la răbdare a trecut la îndelungă răbdare şi visul ei e plin de LUMINĂ pentru timpul când totul va fi curăţat. Cu tristeţea ei de acum, cu neputinţa ei de acum, cu neliniştea ei de acum va şterge trecutul definitiv şi viaţa va fi ce trebuie să fie...
La capătul curcubeului, unde luna străluceşte neoprită, aşteaptă valuri albe de zăpadă gata să se aştearnă pe Pământ. Dar iarna încă doarme. Ştie când trebuie să intre în scenă.
E drept că unii fulgi mai mici tot aleargă în stânga şi-n dreapta de nerăbdare, dar lângă fruntea Iernii e frig bine. Trei paşi mai sunt şi Iarna îi numără în gândul ei. Trei paşi mai au de aşteptat şi viscolul şi fulgii de nea. Şi apoi... va fi în sfârşit ALB...
